Diferența între icoană și idol

Icoana este un obiect de închinare, liturgic, simbolic şi estetic, iar funcţia ei nu este doar aceea de a încânta ochiul, ci aceea de a mijloci dialogul personal al credinciosului cu actul credinţei sale. Ea vesteşte prezenţa, mărturia proniei sale, deschide o uşă transcendentului în această lume materială.

Icoanele sunt mijloace de exprimare a Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţiei, de transmitere a Revelaţiei divine, iar renunţarea la o astfel de tradiţie, renunţarea la iconografie înseamnă lepădarea Scripturii, Tradiţiei şi a Bisericii. Prin Sfânta Liturghie şi prin iconografie, Sfânta Scriptură trăieşte în Biserică şi în fiecare dintre mădularele ei. A nesocoti icoanele, înseamnă a desconsidera generaţii întregi de creştini care le-au cinstit, dar mai ales înseamnă a condamna o mare parte din Scriptură care este zugrăvită şi interpretată, prin iconografie pe pereţii bisericilor.

Icoana zilelor de astăzi se află într-o situaţie paradoxală. Pe de o parte, este supusă distrugerii de către cei ce o neagă (protestanţi, neoprotestanţi sau atei), iar pe de altă parte, începe să depăşească graniţele lumii ortodoxe fiind redescoperită de aceeaşi lume heterodoxă, care până mai ieri o nega.

Cât de des ne este permis să ne împărtășim?

Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, apropiaţi-vă!

Ce îndemn călduros! Ce invitaţie insistentă! Păcat însă că noi, creştinii, următori ai lui Hristos şi oamenii aşa-zişi „de biserică” (în comparaţie cu majoritatea secularizată a celor care doar se numesc creştini), rămânem surzi acestei invitaţii de a ne împărtăşi din „masa Stăpânului”, din „darul nemuririi” şi din „antidotul morţii”. La fiecare Liturghie, Hristos, prin gura preotului, Se oferă zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu…” şi: „Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu…” şi, văzând ce se întâmplă,

Tradiții pentru sărbătorile de iarnă

În perioada serbărilor de iarnă, în Parohia”Toți Sfinții” din Milano Nord-Monza au avut loc mai multe manifestări legate de obiceiurile de iarna: capra, cerbul, căiuții, steaua și plugușorul. Aceste datini ne reamintesc de momentele de bucurie ale copilăriei noastre și le oferă tinerilor și copiilor care trăiesc în această țară o legătură cu tradițiile noastre strămoșești. Câteva cuvinte despre capră. Acesta este confecționată dintr-un lemn scurt, cioplit în formă de cap de capră, care se înveleşte cu hârtie roşie. Peste această hârtie se pune o altă hârtie neagră, mărunt tăiată şi încreţită în forma părului. În loc de aceasta, se poate lipi şi o piele subţire cu păr pe ea. În timpul jocului este însoţită de o ceată zgomotoasă, cu nelipsiţii lăutari ce acompaniază dansul caprei. Ea saltă şi se smuceşte, se roteşte şi se apleacă, clămpănind ritmic din fălcile de lemn. Un spectacol autentic trezeşte în asistenţă fiori de spaimă.

Ce este Aghesama mare?

Sărbătoarea Botezului Domnului la început nu se numea „Botezul Domnului” sau „Boboteaza”, aşa cum o cunosc astăzi oamenii, ci se numea „Teofanie” sau „Epifanie”, adică sărbătoarea „Arătării Domnului”, fiindcă la Iordan s-a descoperit în chip solemn taina fiinţei lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că termenul Epifanie are o conotaţie hristologică, fiindcă în apele Iordanului arată Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, în timp ce termenul Teofanie are o dimensiune trinitară, fiind o mărturie biblică clară a existenței și prezenței Sfintei Treimi.

Sfântul Grigorie de Nazianz o numeşte Sărbătoarea Luminilor, fiindcă Hristos a venit în lume pentru a fi lumina lumii, care luminează pe toţi cei ce erau întru întuneric. În primele patru veacuri Naşterea Domnului era sărbătorită împreună cu Botezul, adică la 6 ianuarie. Din secolul al IV-lea Părinţii Bisericii au rânduit ca Naşterea Domnului să fie sărbătorită pe 25 decembrie, iar în ziua de 6 ianuarie să se sărbătorească Botezul Domnului.

 

Originea istorică a sărbătorii şi structura ei liturgică în Ierusalim, despre care avem numeroase documente.

Biserica a sprijinit Marea Unire

Ziua de 1 Decembrie este o zi de recunoştinţă sau mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru marele dar al unităţii şi libertăţii naţionale, dobândit de poporul român prin credinţă puternică şi luptă jertfelnică de-a lungul a multor secole de suferinţă creştineşte îndurate, prin înţelepciunea şi voinţa fermă a conducătorilor patrioţi, civili şi clerici, prin vitejia şi dorinţa fierbinte a poporului român de unitate şi libertate naţională.

Biserica Ortodoxă Română a sprijinit Marea Unire a tuturor provinciilor româneşti într-un stat român unitar, fiind împreună cu poporul în toate eforturile sale de afirmare şi cultivare a conştiinţei naţionale şi a dorinţei de unitate naţională.

O minune a Sfântului Nectarie

Aşa cum ne spune Sfântul Chiril al Alexandriei ”orice fiinţă creată de Dumnezeu şi dăruită cu o putere, fie vindecătoare, fie de altă natură, nu o are de la sine, ci ca pe un dar dat de la Dumnezeu. Pentru a cele spuse vom reda o minunea pe care a făcut-o Sfântul Nectarie supra unui om paralizat.

„Se spune că un tânăr pe nume Stavros la vârsta de 18 ani a fost trimis într-o misiuni de zbor în timpul celui de al doilea război Mondial. Se vindecă de o rană produsă în luptele aeriene, apoi din nou este rănit la coloana vertebrală, de astă dată cu consecinţe mult mai grave. Încep să-i paralizeze treptat picioarele. Este mai întâi internat la Spitalul Militar din Atena, iar de aici este trimis, în 1947,

Tăcerea care vorbește

Sfintii Parinti ne invata ca omul trebuie sa taca, pentru ca Dumnezeu sa poata vorbi inlauntrul sau. Acelasi lucru se intampla si in relatiile cu semenii. Ca celalalt sa poata vorbi cum trebuie, are nevoie de tacerea noastra.

Sunt foarte multe persoane care au auzit cuvintele lui Hristos, dar putine au auzit tacerea Lui. Foarte putini dintre noi aud si tacerea oamenilor bineplacuti lui Dumnezeu. O tacerea care graieste. Sa ne amintim ca atunci cand monahii i-au cerut avvei Pamvo sa spuna un cuvant de zidire unui oaspete de seama, avva Pamvo le-a raspuns: “Daca nu-l zideste tacerea mea, nu-i va folosi nici cuvantul meu.”

Viata de familie si televizorul

Influenta negativa a televiziunii in viata familiei contemporane se exercita sub mai multe forme. Forta disolutiva a televiziunii se manifesta atat direct, prin promovarea avortului, a libertinajului sexual, prin limitarea intelegerii relatiei de dragoste la satisfacerea mecanica a placerii sexuale, cat si indirect, prin promovarea unei vieti lipsite de griji, comode, cu mult confort si multa distractie, pentru care familia sau copiii ar putea constitui un serios impediment, in general, intreaga atmosfera a lumii micului ecran este potrivnica unei vieti normale de familie. Sa urmarim insa ceva mai sistematizat care ar fi principalele probleme pe care televiziunea le creeaza familiei din zilele noastre.

Pentru cinci minute de mânie organismul nostru e lipsit de apărare pentru 5-6 ore

ortodoxie biserica monzaProf. Dumitru Constantin Dulcan, neurolog afirmă: “Cinci minute de mânie sau suferinţă imobilizează celulele gardian ale sistemului imunitar. Timp de 5-6 ore, organismul nostru e lipsit de apărare și astfel se poate declanşa boala”.

În cartea „Inteligenţa Materiei” s-a demonstrat cu argumente ştiinţifice că, dincolo de toate lucrurile vizibile, concrete, există un câmp de energie şi lumină, coordonat de o minte inteligentă. Cu alte cuvinte, că nu suntem singuri în univers, că Dumnezeu chiar există. Descoperirile fizicii cuantice au arătat că mintea noastră e cea care face să colapseze undele de energie şi le transformă în particule, adică în materie. A gândi înseamnă a transforma nevăzutul în văzut. Gândul e creator, e cea mai puternică forţă din univers. Iar Dumnezeu ne-a dat puterea ca, din milioanele de realităţi posibile, care există în stare latentă, să aducem pe pământ, cu gândurile noastre, doar una. Celulele au inteligenţa lor. Celulele reacţionează la gândurile şi sentimentele celui în cauză. S-a făcut şi un experiment în Occident, cu un eşantion de ADN, recoltat de la un individ şi dus la 1000 de km distanţă, într-un laborator. Persoana în cauză a fost pusă să privească un film frumos, cu imagini minunate, care stârneau bucurie. În acelaşi timp, la 1000 de km distanţă, măsurătorile arătau cum spirala de ADN se relaxează. Când imaginile au fost schimbate cu un film de groază, ADN-ul a început, brusc, să se restrângă, contractându-se. Cum ştie corpul nostru ce e rău şi ce e bine? Dacă organismul nostru reacţionează pozitiv la bine şi negativ la rău, nu există decât o singură mare concluzie.

Învierea lui Iisus Hristos nădejde învierii noastre

Învierea lui Iisus Hristos nădejde învierii noastre

Învierea Domnului este cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii, un eveniment copleşitor pentru orice om, un mister care s-a petrecut acum două mii de ani, dar care continuă să fascineze întreaga făptura umană, este o realitate care se transmite din generaţie în generaţie, de la un secol la altul ca un izvor de apă vie. Sărbătoarea Sfintelor Paşti nu este doar o amintire sau comemorare a unui eveniment petrecut acum doua mii de ani, ci este participarea noastră plenară la Învierea lui Hristos. De aceea, şi slujbele noastre se referă la prezent, aşa cum spune un text din canonul Învierii, care spune: ”Astăzi toate sau umplut de lumină, cerul şi pământul şi cele dedesubt”.

Întruparea şi Învierea Fiului lui Dumnezeu sunt fundamentale pentru viaţa oricărui om, deoarece reprezintă începutul şi temeiul mântuirii noastre, prin care a fost distrusă moartea. Suntem neputincioşi să cuprindem în cuvinte şi cu raţiunea minunea în sine, fiindcă depăşeşte posibilităţile noastre de înţelegere. Exemplul cel mai grăitor al tainei praznicului sunt valurile numeroşilor creştini care iau parte la această sărbătoare a bucuriei, a împăcării şi luminii, lumină care potrivit tradiţiei trebuie dusă şi în case.

La evrei cuvântul Pascha (pesah), înseamna trecere, fiind sărbătoarea anuală a azimilor fiind instituită de Moise şi însemna trecerea,  în amintire trecerii  evreilor prin Marea Roşie şi a eliberării lor din sclavia egipteană (Ieşire XII, 27). Data prăznuirii era 14 Nissan si coincidea cu prima luna plină de după echinocţiul de primăvară. Din evraică a trecut în limba latină sub formula Pascha, fiind cea mai importantă sărbătoare creştină, care reprezintă misterul Învierii Mântuitorului Hristos.

Semnul Sfintei Cruci

S-a stabilit că obiceiul facerii semnului crucii deasupra mâncării şi băuturii, înainte de masă, are un profund sens mistic. În spatele lui este un folos practic: mâncarea este purificată efectiv instantaneu. Este un mare miracol, ce se întâmplă fizic în fiecare zi”, a declarat fizicianul Angelina Malakhovskaya, potrivit. Malakhovskaya a studiat puterea semnului crucii timp de 10 ani. Ea spune că a descoperit, în special, proprietăţile bactericide unice ale apei după ce este binecuvântată cu o rugăciune ortodoxă şi cu semnul crucii.

Duminica Sfintei Cruci

În a treia Duminica din Postul Mare, Biserica Ortodoxă a sărbătoreşte Cinstita şi de viaţă făcătoare Cruce. Calendaristic, dar şi liturgic, în Biserica Ortodoxă ziua Crucii se sărbătoreşte în fiecare vineri prin postire, fiindcă aceasta este zi de întristare care ne aminteşte de Patimile şi Răstignirea Mântuitorului. Din punct de vedere istoric această sărbătoare este amintită într-un vechi manuscris descoperit la Ierusalim din secolul XIII, sărbătoarea din această duminică din Postul Mare se intitula: ,,Praznicul celei de a treia închinări a Crucii”.

Zilele babei (sau babelor) sau babele

Numeroase surse leagă începutul primăverii de Zeul Marte, dar şi de Baba Martie sau Baba Dochia. Nu mă voi opri asupra aspectelor istorice şi sensurilor mitologice pe care le are Zeul Marte, Zeiţa Mamă, sau Baba Martie la romani, la turci sau bulgari, ci voi încerca să fac câteva referiri generale la ceea ce este specific poporului român.

În DEX cuvântul babă (баба) este de origine bulgară, iar în limba greacă se spune βάβα, βάβω şi are sensul de „femeie bătrână”, de „bunică” sau “femeie în vârstă”, trecută de prima tinereţe. În vorbirea curentă când te adresezi unei peroane cu acest apelativ poate avea un sens ireverenţios. La români zilele babei marchează sfârşitul iernii şi anunţă începutul primăverii, fiind considerate primele nouă sau douăsprezece zile ale lunii martie, perioadă în care vremea este adesea foarte schimbătoare. Tradiţia profană leagă zile babelor, de primele nouă zile ale lunii martie, de sosirea primăverii, mai exact de Baba Dochia, personaj din mitologia populară.

Cine a fost Baba Dochia sau Odochia? (cea care leapădă cojoacele) Este un personaj important în mitologia română. Sunt numeroase versiuni ale acestui mit al cărui nume se pare că derivă în calendarul bizantini de la Sfânta Evdochia, care a trăit în vremea împăratului Traian şi care este sărbătorită la 1 martie. Mitul Dochei spune că: “era o bătrână care a plecat cu oile la munte îmbrăcată cu nouă cojoace; vremea a început să se încălzească şi plouând zilnic a început să-şi lepede cojoacele, unul după altul, până când, în ultima zi, un îngheţ brusc a degerat-o, lăsând-o în chip de stană de piatră pe munte, împreună cu turma sa”[1].

Tradiţii profane de primăvară – Mărţişorul şi  Babele

În următoarele rânduiri voi încerca să schiţez câteva ideii despre două sărbători de primăvară ale românilor, este vorba despre Mărțișor şi zilele Babelor. Deşi vorbim despre două evenimente care ţin de tradiţia populară profană şi considerăm că nu au tangenţe cu viaţa bisericii creştine, totuşi trebuie să le rememorăm pentru că altfel este riscul de a le pierde ireparabil. În secolul vitezei nu ne interesează trecutul, ci numai prezentul. A pierde legătura cu trecutul, chiar dacă acesta este profan, este un mare risc de a rămâne fără rădăcini, iar o cultură fără rădăcini şi fără trecut este o cultură sortită pieirii, este o lume fără istorie.

Mărţişorul este o sărbătoare tradiţională care marchează începutul primăverii şi corespunde zilei de 1 Martie, fiind una dintre sărbătorile populare româneşti autentice. Ea se celebrează în Moldova; Bulgaria, Macedonia, Grecia, dar mai ales în România. Cuvântul „mărţişor” este diminutivul cuvântului Martie, care în limba greacă înseamnă (Μάρτης – Martis). În această zi se oferă mici cadouri fetelor, mamelor sau surorilor. Aceste cadouri pot fi simboluri de animale, flori, inimioare; darurile fiind legate cu un şnur de culoare albă şi roşie, care din punct de vedere simbolic exprimă dragostea şi nobleţea. Ele se înmânează celor iubiţi şi stimaţi ca un semn de respect şi dragoste la 1 Martie, odată cu sosirea primăverii.