Câteva gânduri despre Ortodoxie
Voi încerca să subliniez câteva noţiuni generale care definesc Ortodoxia, însă nu voi încerca o tratare exhaustivă, deoarece subiectul este unul foarte complex. Înainte de a face o analiză a cuvântului în sine trebuie spus că Ortodoxia nu este înţelegerea exclusiv raţională a unor sume de adevăruri, ci înseamnă asumarea şi trăirea vieţii în Hristos. Tratarea acestui subiect este unul vast şi ţine de o abordare academică. Văzută din exterior, Ortodoxia ar putea părea pentru unii o credinţă mult prea ancorată în trecut, legată de o latură mistică, de aceea este asociată de cei mai puţin avizaţi, cu Bisericile Vechi Orientale şi este asimilată cu anumite mistere ale Orientului, cu lipsa de logică şi raţionalitate, ceea ce din punct de vedere istoric şi teologic este greşit.
Sensul cuvântului „ortodox” vine din limba greacă şi este compus din două elemente: orthos care înseamnă drept, corect, în chip drept şi doxa care are sensul de părere, slavă, glorie, cinste, însă înseamnă si „dreaptă credinţă” „dreaptă opinie”. Acest termen indică dreapta credinţă, în continuitate directă şi neîntreruptă cu tradiţia apostolică şi patristică a Sfinţilor Părinţi. În limbile slave şi în alte limbi orientale termenul este tradus ca „pravoslavie”, care înseamnă „dreaptă mărire a lui Dumnezeu”.
Biserica Ortodoxă mărturiseşte credinţa apostolică confirmată, interpretată şi dezvoltată prin consensul Bisericii nedespărţite, arătând că a păstrat şi păstrează de la venirea lui Iisus Hristos adevărata credinţă şi o exprimă prin dreapta închinare. Termenul ortodox apare în Noul Testament în mai multe locuri şi are o varietate de sensuri însemnând: „a sta drept” (II Timotei II, 15), „a vorbi bine” (Marcu 7, 35), „a judeca drept”, „a călca drept”, „a fi pe calea dreaptă”, „a merge în direcţia corectă” (Galateni II, 14) şi „a învăţa drept”. Cuvântul „ortodox” defineşte în esenţă Biserica Ortodoxă, adică valorile teologice, spirituale, liturgice, care s-au păstrat şi s-au transmis de-a lungul veacurilor. De asemenea, mai înseamnă „dreaptă închinare”, „credinţă corectă”, dar mai are şi sensul de: „păstrarea corectă a opiniilor general acceptate”. În creştinismul antic se folosea termenul pentru a desemna păstrarea credinţei, în opoziţie cu Bisericile eretice din Răsărit, cât şi în Apus.
Într-un cuvânt ortodoxia înseamnă a merge pe cale dreaptă şi a păzi adevărul, aşa cum ne învaţă o rugăciune din cadrul Sf. Liturghii, unde se spune: „Pomeneşte, Doamne, pe toţi episcopii ortodocşi, care drept învaţă cuvântul adevărului Tău”.
In creștinism, termenul apare in denumirile oficiale după Marea Schisma (1054), în spațiul Bisericii Răsăritene din Bizanț, cu o cultură preponderent greacă, ca o încercare de delimitare față de Biserica Apusului, denumită ulterior Biserica Catolică („catoliki” în grecește înseamnă „universal”). Apoi, termenul a fost preluat și de Bisericile Vechi Orientale, cele care, practic, în sec. V, s-au desprins primele din Biserica Primară, la Sinodul IV Ecumenic, și se mai numesc și Biserici Ortodoxe Orientale (Coptă, Siriacă, Etiopiană, Armeană Apostolica etc.).
În vremurile de astăzi doar Bisericile de tradiţie bizantină îşi atribuie în mod definitoriu această calitate de a se numi „Biserici Ortodoxe”, totuşi în primul mileniu, când Biserica era una, acest termen desemna atât pe creştinii din partea orientală a Imperiului Roman, cât şi pe cei din partea occidentală a bisericii nedespărţite. Biserica Bizantină este cea care împărtăşeşte ritul bizantin şi se ghidează în viaţa sacramentală şi disciplinară după Sfintele Canoane, care sunt o emanaţie a primelor şapte Sinoade Ecumenice, a sinoadelor locale şi a Sfinţilor Părinţi. Termenul nu urmăreşte să arate o anumită superioritate teologică faţă de alte confesiuni, ci se referă la dimensiunea sa mântuitoare şi la conservarea adevărului. Biserica Ortodoxă se găseşte în toate colţurile lumii, însă cea mai mare parte a creştinilor ortodocşi se află în Europa.
Pr. Pompiliu Nacu
