Sfântul Policarp s-a născut în cetatea Efesului, din părinți bine credincioși, pe nume Pangratie și Teodora. Fiind pârați la stăpânitorul cetății, ei au fost duși în fața lui și, mărturisind pe Hristos, au fost bătuți si întemnițați. Acolo, în temnița, a născut fericita Teodora pe Sfântul, iar Dumnezeu a trimis pe îngerul Sau care, după ce părinții au fost omorâți pruncul a fost luat de o femeie bătrâna, foarte bogata și creștină, pe nume Calista, care l-a botezat cu numele, care se tâlcuiește „mult roditor“, caci el, după ce golise hambarele, făcând milostenii la săraci, cu rugăciunea le-a umplut la loc, în chip minunat. La vârsta de 20 de ani la cunoscut pe Sfântul Apostol Ioan, care propovăduia Evanghelia în părțile Asiei. După ce Sfântul Ioan a fost surghiunit în Patmos, l-a rânduit pe Sfântul Vucol episcop al Smirnei, iar pe Sf. Policarp i l-a dat ajutor, fiind hitotonit preot. După moarte lui Vucol, Policarp a fost ales episcop al Smirnei.
Despre mucenicia Sfântului Policarp știm că i-a fost descoperit mai înainte cu trei zile, iar când cei trimiși să-l prindă i-a întâmpinat cu bunătate, i-a poftit la masă, rugând-i doar să-l lase sa se roage netulburat un ceas. Sfântul a fost martirizat la anul 156 pe date de 23 februarie, la vârsta de 86 de ani.
Sfintele moaște reprezintă pentru toți creștinii prețioase daruri duhovnicești pe care ni le-a dat Dumnezeu, fiind dovada văzută şi palpabilă a prezenței Sale în lumea văzută. Cultul sfinţilor martiri în primele veacuri va fi fructul unei evoluții spontane care se baza pe celebritatea istorică a morţii martirului dar şi pe evlavia poporului faţă de cei care şi-au încheiat viaţa în mod eroic. În creştinism, din punct de vedere teologic, cinstirea sfintelor moaște este strâns legată de credinţa că trupul va fi părtaş împreună cu sufletul la răsplata veşnică sau la pedeapsa veşnică, întrucât în această viaţă pământească au trăit împreună şi vor învia împreună. În descrierea muceniciei Sfântului Policarp, Episcopul Smirnei (†155), care este una dintre cele mai vechi scrieri creştine, ni se oferă o preţioasă mărturie despre cinstirea trupurilor sfinţilor. Aici ni se spune că încă din timpul vieţii pământeşti trupul Sfântului Policarp era o binecuvântare pentru cei ce se atingeau de el cu credinţă. De exemplu, în timp ce se descălţa şi era dezbrăcat de haine pentru a fi ars pe rug, credincioşii „…se grăbeau să se atingă de trupul său, căci era împodobit mai înainte de a avea perii albi, cu toată frumuseţea sufletului, datorită vieţuirii sale“ (Martiriul Sfântului Policarp…, în „Actele martirice“, XIII, 2, PSB).
Documentul Bisericii din Smirna are valoare atât istorică, fiindcă vorbim de a doua generație de creștini de la Iisus Hristos, deci este vorba de memoria vie şi proaspătă a Bisericii, însă are şi o importantă valoare teologică. Din punct de vedere teologic ni se spune că mucenicia stă în porunca Mântuitorului de a bea din paharul suferinței, dar constă şi în lucrarea Duhului care ni se dă ca dar sfințitor pentru lucrarea mântuirii: „Te binecuvântez că m-ai învrednicit de ziua şi de ceasul acesta, ca să iau parte cu ceata mucenicilor la paharul Hristosului Tău, spre învierea de veci a sufletului şi a trupului, în nestricăciunea Duhului Sfânt“.
Ținând cont de mărturiile Sfintei Scripturi şi de experiența primelor comunități creștine întemeiate de Sfinții Apostoli, Biserica a cinstit încă de la început osemintele mucenicilor, adunându-le cu grijă şi așezându-le în locuri vizibile şi curate: „Noi am strâns osemintele lui ca un odor mai scump decât aurul şi decât pietrele scumpe şi le-am așezat unde se cuvine; aici ne vom aduna cu bucurie şi Domnul ne va da nouă să sărbătorim ziua naşterii sale celei martirice spre amintirea biruinţelor sale şi spre întărirea altor luptători“ (Eusèbe de Césarée, Histoire Ecclésiastique, IV, XV, 43, SC, Livre IV,). Practica cinstirii sfintelor moaște se păstrează din vechime până astăzi, iar altarele bisericilor au fost zidite peste sfintele moaște. Mireasma răspândită de trupurile sfinţilor este un subiect destul de cunoscut în aghiografia târzie, despre care ne dau mărturie mai întâi Actele martirilor din Lyon, apoi Martiriul Sfântului Policarp de Smirna, dar şi multe alte scrieri.
Despre posibilitatea trupurilor de a răspândi în jurul lor miros bine plăcut ne vorbește documentul ce descrie martiriul Sfântului Policarp din Smirna (†155). Se spune că Sfântul Policarp a fost dus în arenă, călăii au aprins focul ca să-l ardă pe rug, iar credincioșii au văzut cum focul ce ardea a luat forma trupului sfântului asemenea unei cămăși şi unui cerc. „Iar el stătea în mijloc, nu ca un trup care arde, ci ca o pâine ce se coace, sau ca aurul şi argintul care se încearcă în cuptor. Din trupul lui (al sfântului)… am simțit chiar o mireasmă plăcută, ca un miros de tămâie sau de alte miresme prețioase“. În acest text autorul epistolei asociază mirosul de tămâie cu mirul preţios, cuvinte ce au următoarele semnificații. Tămâia înseamnă a oferi toată viața noastră lui Hristos, prin rugăciune, mai reprezintă „sacrificiul plăcut lui Dumnezeu“, însă se mai referă şi la mireasma credinței sfinților, care urcă până la Dumnezeu (Apocalipsă 8, 1-4).
Pr. Pompiliu Nacu
