Icoana în Sfânta Scriptură
Atunci când o persoană intră în spațiul sacru al unei biserici, indiferent dacă acesta este un credincios sau necredincios, ia contact cu reprezentările murale, cu icoane pictate și simbolismul lor. Pentru un non-credincios simbolurile pot fi elemente destul de ciudat, fără nici un sens în viața sa personală, dar pentru un credincios ele nu se opresc în fața realităţii materiale ce se află în fața sa, ci încearcă prin meditație să găsească răspunsuri ale tainei icoanei, asupra spiritualităţii sale, şi-i oferă atât cât îi stă în putinţă lumina divină și frumusețea feței lui Dumnezeu.
Nu voi încerca să dau o definiţie icoanei, ci voi prezenta câteva elemente generale privind fundamentul biblic al icoanei.
[nggallery id=2]
Din parte creştinilor occidentali vin numeroase întrebări privind istoria, teologia şi semnificaţia simbolistică a icoanei ortodoxe. Icoanele sunt imagini bidimensionale, reprezentări care au un conţinut religios, ce sunt realizate din diferite din diferite materiale, şi reprezintă pe Iisus Hristos, Maica Domnului, lumea îngerilor, evenimente biblice şi pe Toţi Sfinţii Bisericii. Icoana este o predicare a Biblie, o istorie a sfinţilor şi a Bisericii fără cuvinte. Ele pot fi realizate din aur, argint, lemn şi culori.
Cuvântul grecesc, εικον, eikon – înseamnă icoana sfântă, imagine şi se referă la prezența istorică a icoanei, însă ne duce până la crearea omului, când Dumnezeu a zis: “Să facem om după chipul și asemănarea noastră (Geneza 1, 26). Rigoarea credinței iudaice privind reprezentarea imaginilor devine prohibitivă în momentul în care iudaismul s-a simţit ameninţat de elenism. În Legea Vechiului Testament, Moise interzice idolii, atunci când spune: „Să nu-ți faci chip cioplit sau vreo asemănare a ceea ce este sus în ceruri, nici de ceea ce este în pământ, nici de ceea ce este în apa de sub pământul” (Exodul 20, 2-4) , iar Deuteronomul explică: „Ţineţi dar bine minte că în ziua aceea, când Domnul v-a grăit din mijlocul focului, de pe muntele Horeb, n-aţi văzut nici un chip.
4:16 Să nu greşiţi dar şi să nu vă faceţi chipuri cioplite, sau închipuiri ale vreunui idol, care să înfăţişeze bărbat sau femeie, 4, 17 sau închipuirea vreunui dobitoc de pe pământ (Deuteronom 4, 15-17).
Cele două texte nu se referă la interdicția oricărei reprezentări a lui Dumnezeu de mâna omului, nu se referă la icoane, ci la idolii care erau creaturi plăsmuite de mâini omeneşti. Pentru păgâni, imaginile zeilor, statuile, operele artistice plasticizate se identificau cu zeităţile pe care le reprezentau, de aceea pentru poporul evreu prin Legea lui Moise, datorită tendinţelor politeiste, se interzicea cu desăvârşire închinarea la idoli.
Porunca a doua din Decalog: „Să nu-ţi faci chip cioplit” era îndreptată împotriva plăsmuirilor omeneşti, a idolilor care erau reprezentări închise în ele şi care nu aveau corespondenţă cu realitatea, însă porunca a II-a nu se referă la interzicerea oricărei forme de reprezentare a divinului. Din nefericire, a doua poruncă este înţeleasă de denominaţiunile creştine ca fiind un argument împotriva icoanelor şi a cinstirii sfinţilor. Oare sunt vechii idoli din templele Egiptului, Babilonului, din Atena sau Roma sau cei noi de astăzi din Africa sau Asia acelaşi lucru cu închinarea la icoane? sau pot milioanele de sfinţi pe care Biserica i-a dat pe parcursul a 2 000 de ani de creştinism să nu fie cinstiţi?
Idolii sunt chipuri de fiinţe născocite şi imaginate de raţiunea umană, ce pot veni din lumea animalelor, plantelor, în vreme ce icoanele sunt înfăţişări ale sfinţilor care au trăit pe pământ cu adevărat, ce L-au proslăvit pe Hristos prin credinţa lor şi s-au învrednicit în cer de Împărăţia lui Dumnezeu. Idolii sunt o iluzie, o minciună, o nălucire născocită de mintea omenească, pe când sfinţii reprezintă îndumnezeirea, adevărul şi realitatea istorică a existenţei unor persoane sfinte ce sunt înfăţişate prin zugrăvire de icoanele sfinte. Idolii îl despart pe om de Dumnezeul Cel adevărat, în vreme ce icoanele îl duc pe om la Dumnezeul cel adevărat. Hristos, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, cunoştea din veşnicie neajunsurile, însă şi împlinirile lumii în care S-a născut şi căreia îi aparţinea, dar şi ale religiilor lumii păgâne, de aceea se întrupează şi „…încheie cu casa lui Israel un nou legământ“ (Ieremia 31, 31), preia religia şi cultura naţională, o transfigurează şi o introduce în circuitul valorilor universale. Icoanele sunt o parte necesară pentru credinţa creştinilor ortodocşi care le venerează, o cinstire care trece, de la icoană la reprezentare ei, acesta nu este adorare ci venerare, fiindcă adorarea este rezervată doar lui Dumnezeu.
Fundamentul biblic al icoanei stă în actul creaţiei, prin crearea omului, „după chipul lui Dumnezeu”. Prin căderea omului în păcat, chipul lui Dumnezeu în om a fost alterat, însă a fost restaurat prin întruparea lui Hristos. Cu toate acestea, din moment ce în Vechiul Testament, Dumnezeu a permis prezenţa imaginilor acestea au anticipat în mod simbolic mântuirea prin Logos.
Înainte de Întruparea lui Isus Hristos, de teama de idolatrie, orice reprezentare materială a lumii spirituale a fost limitat doar la îngeri. Lumea cerească a duhurilor (îngerii), care era destinată să servească omului se găsește în Vechiului Testament pe Chivotul Legii, unde erau reprezentaţi heruvimii.
Prefigurarea icoanelor o găsim în Sfânta Scriptură prin imaginile heruvimilor care se găseau în Cort Mărturiei și în Templul Sfânt. Templul a fost o imagine a cerului, după cum spune Sf. Pavel erau o „umbră a celor cereşti” (Evrei 8, 5; Exod 25, 40). Moise ne spune că după porunca lui Dumnezeu, pe capacul chivotului erau doi heruvimi de aur: „Apoi să faci doi heruvimi de aur; şi să-i faci ca dintr-o bucată, ca şi cum ar răsări din cele două capete ale capacului; Să pui un heruvim la un capăt şi un heruvim la celălalt capăt al capacului. Şi heruvimii să-i faci ca şi cum ar ieşi din capac. Heruvimii aceştia să fie cu aripile întinse pe deasupra capacului.., (Exod 25, 18-22, 37, 7-9). Momentul prezenţei viţelului de aur ne arată că pentru lumea şi cultura evreiască, nu era loc pentru nici un tip de reprezentare iconografică; cu toate acestea ne surprind versetele de mai sus unde Dumnezeu îi dă poruncă lui Moise să facă doi heruvimi din aur, lucraţi manual pe cel două părţi ale capacului Chivotului Legii: un heruvim la un capăt și un alt heruvim la celălalt capăt. În vechime era o disciplină pentru funcția preoțească, mai ales când vorbim de actele liturgice, aşa cum ne spune Sfântul Apostol Pavel, că în Cortul Sfânt puteau merge doar preoții să se închine, să se roage; se închinau la obiectele sfinte care se găseau în Sfânta Sfintelor şi le tămâiau. (Evrei 9, 1).
De asemenea, în Vechiul Testament, îngerii erau prezenţi în Cortul Sfânt, pe perdeaua care separa Sfânta de Sfânta Sfintelor, care era făcută din in răsucit din mătase violetă, stacojie şi vişinie, şi pe care erau ţesuţi cu iscusinţă chipuri de heruvimi. (Ieşire 26, 1) (Ieşire 26, 31). Înaintea acestei perdele ce separa cele două părţi ale cortului, evreii aduceau ulei curat de măsline pentru candelabrul ce ardea permanent, rămânând ca o lege veşnică pentru fii lui Israel. (Ieşire 27, 20-21).
Vom face un rezumat al textelor biblice din Vechiul Testament care vorbesc despre prezența materială a creaturilor cereşti înainte de Întruparea lui Isus Hristos, texte ce anticipează reprezentarea icoanei în creștinism. Acestea sunt: heruvimi pe Chivotul Legământului (Exod 25, 18), pe vălul despărţitor al Cortului Sfânt, pe pereții templului (1 Regi 6, 29), pe uşi (1 Regi 6, 32), pe mobilier (1 Regi 7, 29, 36). Imaginile de heruvimi și serafimi, din Cortul şi Templul Sfânt al lui Solomon au avut un caracter tranzitoriu, pentru că toate simbolurile din Vechiul Testament au fost o umbră a realităţii cereşti, deoarece vor veni vremuri în care se va încheia cu un nou legământ cu casa lui Iuda (Evrei 5, 9).
Baza istorică şi biblică a icoanelor este Întruparea lui Iisus Hristos, Dumnezeu revelat în trup “(I Timotei 3: 16), cu “față umană”(Filipeni 2: 7-8), care este “imaginea lui Dumnezeu “(II Corinteni 4: 4). Dumnezeu s-a făcut om pentru a restaura chipul omului alterat de păcat. Creștinii care venerează icoanele într-adevăr cred că Dumnezeu sa întrupat în persoana lui Isus Hristos, de aceea, aşa cum ne spune Sf. Evanghelist Ioan putem reprezenta “ceea ce am văzut cu ochii noștri” (1 Ioan 1, 1). Din aceste câteva texte biblice, Biserica a permis reprezentare materială a icoanelor, care îşi au fundamentul teologic în persoana lui Iisus Cristos, care asumă în persoana sa dumnezeiască materialitatea tranzitorie da cărnii umane.
În Vechiului Testament imaginile erau interzise, deoarece acestea puteau pune în pericol puritatea lui Dumnezeu cel nevăzut, dar în episodul al teofaniei de la Mamvri, patriarhul Avraam sa închinat până la pământ în fața a trei bărbați (Sfânta Treime), pe care i-a ospătat înaintea cortului său, în același fel trebuie să ne aplecăm în fața Sfintelor Icoane, pentru că oricine respinge chipul lui Dumnezeu, disprețuieşte pe Dumnezeu însuși (Geneza 18-2). Cea mai bună icoana a lui Dumnezeu este omul. Importanța omului în actul de creație este exprimată prin punct de vedere liturgic în rugăciunile ortodoxe, când preotul tămâiază pe credincioși care sunt chipul lui Dumnezeu, la fel cum sunt tămâiate icoanele.
Biserica, prin Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea, din anul 787 a restabilit cultul icoanelor. În anul 843, pe 11 martie sfântul patriarh mărturisitor Metodie al Constantinopolului, a rânduit ca în prima duminică din Postul Mare să reamintească tuturor creștinilor biruința dreptei-credințe asupra iconoclasmului și asupra tuturor abaterilor (ereziilor) de la Adevărul cel mântuitor descoperit nouă de Însăși Persoana Mântuitorului Hristos. De aceea, această zi, numită Duminica Ortodoxiei, se prăznuieşte şi se mai numește ”sărbătoarea biruinţei”, care redă icoana ortodoxiei
Pr. dr. Pompiliu Nacu
