Deşi cuvântul Crucii rămâne o mare taină dumnezeiască, el a fost definit iubirea dumnezeiască ce depăşeşte orice înţelegere omenească, este deplina măsură a dragostei lui Hristos pentru lume, este biruinţa asupra răului, asupra morţii, biruinţa impotriva obstacolelor vieţii şi dificultăţilor nu prin evitarea sau ocolirea acestora, ci prin asumarea lor.
În a treia Duminica din Postul Mare, Biserica Ortodoxă a sărbătoreşte Cinstita şi de viaţă făcătoare Cruce. Din punct de vedere calendaristic şi liturgic, în Biserica Ortodoxă ziua Crucii se sărbătoreşte în fiecare vineri prin postire, fiindcă aceasta este zi de întristare care ne aminteşte de Patimile şi Răstignirea Mântuitorului. Această duminică de peste an este o excepţie de la regula pe care a impus-o Biserica şi spunem acest lucru, deoarece este ziua în care se sărbătoreşte Crucea împreună cu Învierea, bine ştiind că duminica este zi de bucurie. Spiritualitatea creştină este prin excelenţă o spiritualitate a Crucii, însă nu un tragism al suferinţelor şi a crucii, ci este trăită din perspectiva Învierii, a jertfei trupeşti şi spirituale, pe care creştinul trebuie să o dăruiască lui Hristos, ca singura cale către adevărata izbăvire.
Semnul Sfintei Crucii este permanent prezent în viaţa creştinului şi în viaţa Bisericii, este semnul care se aşează pe lăcaşurile de închinare, se găseşte în casele noastre, pe morminte, în cărţile de cult şi pe obiectele bisericeşti. Viaţa Bisericii şi a creştinului se desfăşoară sub semnul crucii, de la începutul vieţii până la sfârşit. Hristos a biruit moartea cu moarte Sa, acceptând moartea deşi ar fi putut să o evite.
În a treia Duminică din Postul Mare, sunt sărbătorite două evenimente, ziua Domnului, a Învierii, adică duminica şi Sfânta Cruce. Faptul că Sfinţii Părinţi au hotărât ca în această duminică să fie marcate cele două evenimente, ne arată că învăţătura Bisericii Ortodoxe despre Sfânta Cruce nu rămâne la tragismul suferinţei Mântuitorului, ci este trăită în nădejdea şi perspectiva Învierii, aşa cu ne învaţă o cântare: „Crucii Tale ne închinăm Hristoase şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim”. Crucea este fundamentală pentru învăţătura bisericii, dar şi pentru viaţa noastră, fiind piatra de temelie şi începutul mântuirii noastră, iar pentru creştinii ortodocşi crucea face parte din fiinţa lor spirituală, de aceea ei cred şi mărturisesc acest adevăr dogmatic. Au existat în vechime şi există şi astăzi persoane precum evreii, musulmanii sau neamurile de alte credinţe, dar şi unii creştini, pentru care crucea este aşa cum ne spune Sfântul Apostol Pavel: „motiv de scandal”.
Din mărturiile Sfinţilor Evanghelişti, dar şi din mărturiile istorice ştim că Iisus Hristos a murit de tânăr, după o activitate scurtă de trei ani. A fost trădat şi renegat de unii dintre ucenicii săi şi abandonat de oameni. Va fi condamnat spre a fi răstignit pe cruce, în urma unui proces injust, ce nu a respectat nici cele mai elementare norme juridice. Crucificarea era un act de mare cruzime, ce sfârşea printr-o moarte oribilă, care potrivit dreptului roman nu putea fi aplicată criminalilor ce aveau cetăţenie romană, ci numai sclavilor care fugeau, barbarilor şi rebelilor politici. Crucificarea a fost abolită de Împăratul Constantin cel Mare în secolul al IV-lea.
Crucea lui Iisus pentru un filosof grec apărea o nebunie barbarică, pentru un cetăţean roman era o dezonoare, pentru un evreu credincios o pedeapsă venită din partea lui Dumnezeu, iar pentru un creştin este semn al mântuirii.
Cruce a fost dispreţuită în trecut de păgâni şi eretici, însă şi în zilele de astăzi există numeroşi, aşa zişi creştini, care nu o mai cinstesc pe motiv că Iisus Hristos a suferit şi a murit pe cruce. Respingerea cinstirii Sfintei Cruci, sub o formă sau alta, înseamnă că moartea lui Hristos n-ar fi vrednică de cinstire şi deci nu poate fi mântuitoare. Aşa cum ne spune apostolul, cum este posibil să fim botezaţi în moartea Sa şi cum ne vom face părtaşi Învierii Lui? dacă nu suntem înrădăcinaţi în asemănare cu moarea Sa.
Sfântul Apostol Pavel sintetizând împotrivirea lumii păgâne faţă de propovăduirea Crucii spune: „Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni I, 18), apoi adaugă: „Iudeii cer semne, iar elinii caută înţelepciune, însă noi propovăduim pe Hristos Cel răstignit: pentru iudei sminteala, pentru neamuri nebunie” (I Corinteni 1, 22-23).
Pr. Pompiliu Nacu