Dragi părinți, nași sau unchi care aveți copiii, finii sau nepoții în România,
Multe s-au spus și s-au scris cu privire la ora de religie în școlile din România, în ultima vreme.
Cert este că, dacă copiii Bisericii noastre nu sunt înscriși la ora de religie până în ziua de 6 martie, ei nu vor putea participa la acest curs fără implicarea noastră a tuturor, nu doar pentru propriii noștri copii, ci și pentru fini sau nepoți și chiar pentru vecinii din țară care poate nu se pricep să procure sau să completeze formularul de înscriere.
De ce e nevoie de această înscriere? Pentru că, între timp, spre deosebire de ceea ce se întâmpla în mod automat, an de an, ora de religie a devenit „opțională”, putând să participe la ea doar copiii care au fost înscriși de către părinții lor care au completat un formular așa cum este și cel care se găsește pe site-ul internet al episcopiei sau la parohia pe care o frecventați. Multe sunt argumentele care s-au adus cu privire la foloasele orei de religie pentru copiii care le frecventează. Eu aș vrea să mă opresc la doar câteva argumente de suflet, la care să vă gândiți, în cazul în care cineva mai are vreo îndoială dacă e bine sau nu să lase copilul să facă religie la școală. Întâi de toate, învățătura de credință face parte din datul ființial al neamului nostru românesc, încă de la plămădirea noastră ca popor.
Credința creștină s-a plămădit odată cu identitatea poporului nostru, înscriindu-se astfel în „codul său genetic”, am putea spune. A pierde această dimensiune ar însemna pentru neamul nostru a pierde o componentă constitutivă a sa, lucru care ar echivala cu un adevărat „handicap” care știm bine cât de mult rău poate face celor care îl au, mulțimea răutăților care se întâmplă zi de zi fiind doar una dintre mărturiile concrete în acest sens. Și mai este ceva. Dacă cunoașterea istoriei unui popor e fundamentală pentru identitatea și pentru devenirea lui, atunci cu cât mai mult este esențială ființării lui cunoașterea credinței cu care el s-a născut? Prin urmare, copiii noștri, fără să cunoască credința, nu doar a lor și a părinților lor, ci a înaintașilor lor care, în anumite veacuri, și-au vărsat chiar sângele pentru ea, cum vor deveni ei oare oameni integri și verticali?! Nu ne ajunge pedeapsa comunismului ale căror consecințe se tot plătesc, și după 25 de ani de libertate?!?… Oare dacă toți cei care sunt azi în funcții de decizie erau oameni integri și verticali, țara noastră, și mai ales atmosfera din poporul nostru sau destinul lui, ar fi arătat la fel?!?… De aceea, pentru binele și viitorul fiecăruia dintre copiii neamului nostru, astăzi suntem cu toții responsabili și este imperios necesar să ne implicăm pentru a nu-i lipsi de „calciul” sufletesc care să întărească „coloana vertebrală” a ființei lor și să facă din ei adevărați stâlpi pentru poporul din care s-au născut! Încă ceva. A-i învăța credința pe cei botezați este o poruncă a Domnului Hristos Care, înainte de a se înălța la ceruri, a poruncit ucenicilor Săi, zicând: Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învătându-le să păzească TOATE câte am poruncit vouă. Că, iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului.[1] Așadar, dincolo de cele mai sus pomenite și înainte de toate, a-i învăța pe copiii noștri credința însemnă împlinirea cuvântului Domnului Hristos Care, din iubire pentru noi, și-a vărsat Sfântul Său Sânge pentru ca noi să putem primi viață din Viața Lui. A fi împlinitori ai cuvântului Lui Dumnezeu înseamnă a răspunde cu iubire la iubirea Lui față de noi, pentru că cel care păzește poruncile Sale, acela Îl iubește[2]. Și mai este un aspect de luat în seamă. Știu cât de mult vă trudiți, în marea voastră majoritate, pentru mai binele copiilor voștri. Dar cel mai de preț bun sau moștenire pe care le-o puteți lăsa este credința. Și ne spune Sfântul Apostol Pavel că credința vine din auzire și auzirea, prin cuvântul lui Hristos[3]. A-i lipsi pe copiii noștri, din România sau din Italia, de credință, ar însemna nu doar o nedreptate față de ei și un păcat înaintea lui Dumnezeu, ci ar însemna a da o lovitură grea propriului nostru viitor. Dacă copiii credincioși vor fi totdeauna ascultători și cinstitori de părinți și vor aprecia și păstra rodul sacrificiilor voastre și vor păzi cu sfințenie credința, transmițând-o mai departe urmașilor lor, copiii care vor fi lipsiți de învățătura credinței nu vor prețui jertfa părinților lor și nici nu vor mai ști măcar să facă o pomenire pentru înaintașii lor, lăsându-se duși de valurile cele învolburate ale plăcerilor acestei lumi. De aceea, chiar și de aici, departe de țară, avem datoria să ne implicăm și să ne îngrijim de cele necesare pentru ca copiii rămași în România să primească la școală educația religioasă specifică credinței noastre, iar cei pe care îi avem aici, în Italia, să frecventeze orele de cateheză care se organizează săptămânal în parohia de care aparțineți. În încheiere aș mai dori să subliniez un aspect important cu privire la copii și la copilăria lor, dar și ca un răspuns celor care pot avea nemulțumiri, fie ele și justificate, față de calitatea orei de religie. E evident că cei care predau religie în școală nu sunt nici sfinți și nici îngeri coborâți din cer, așa cum nici noi nu putem avea pretenția că suntem perfecți. Să nu uităm că profesorii de religie sunt fiii poporului nostru ieșit din robia a peste 45 de ani de educație atee, potrivnică credinței și viețuirii creștine. Deci calitatea a ceea ce ei sunt și învață are la bază tot lipsa de învățătură și de educație creștină… Dar, cu toate acestea, copiii, în marea lor majoritate, merg cu plăcere la ora de religie, pentru că ceea ce li se predă le atinge conștiințele lor curate, dincolo de lipsurile celor care le predau… Și aici aș vrea să vă pun înainte două exemple. Primul dintre ele este legat de binecunoscutele și neuitatele „Amintiri din copilărie” ale lui Ion Creangă, el însuși fost diacon necorespunzător cu exigențele „morale” ale slujirii diaconești. Dar, în ciuda acestei lipse, poporul nostru l-a îndrăgit pe acest scriitor tocmai pentru că amintirile copilăriei lui s-au identificat cu amintirile propriei noastre copilării, chiar și atunci când ea nu a fost atât de fericită și de reușită. Și v-aș aminti aici tocmai episodul legat de ora de religie care dădea bătăi de cap lui Ionică și Smărăndiței, „fata popii”, pentru că se împletea și cu învățarea literelor și a cititului corect, pe Ceaslov, și cu pedepsele primite pentru greșelile de citire, copiii fiind nevoiți să încalece pe „calu’ bălan” și să rabde loviturile usturătoare ale lui „Sfântu’ Niculae”, de fiecare dată când greșeau. Și, cu toate acestea, Ionică Creangă se va îndrepta spre seminarul teologic și va vorbi mai târziu cu atâta duioșie și farmec despre momentele trăite la ora de religie. Aceasta nu înseamnă că copiii noștri trebuie să accepte orice din partea dascălului lor de religie… Dar a nu-i trimite pe copii la ora de religie doar pe motiv că profesorul „e rău” sau că părintele care predă e aspru, ar însemna să-i lipsim de experiențe care să le rămână întipărite în memorie pentru toată viața și care să devină deliciul nepoților lor. Un alt exemplu pe care doresc să vi-l dau este unul pe care l-am cunoscut personal, în Franța. Este vorba de un fost inginer francez ieșit la pensie și care, în una din zile, a bătut la porțile institutului de teologie ortodoxă „Saint Serge” din Paris. Acest om, ajuns la pensie, căuta să vorbească cu un preot ortodox pentru următorul motiv: ajuns la partea de final a vieții sale, își punea întrebarea unde să fie îngropat și de cine, el neavând vreo apartenență religioasă. Și frământându-se în căutarea unui răspuns, i-a revenit o imagine plăcută din copilăria-i încercată prin moartea ambilor părinți. Fiind rămas orfan, a fost încredințat la doi tutori, dintre care unul era o doamnă de origine rusă care era ortodoxă. Această doamnă îl ducea pe copilul orfan încredințat ei la biserica ortodoxă pe care o frecventa, de fiecare dată când se sărbătorea Crăciunul. Și amintirea atmosferei din biserică, bucuria de pe chipurile copiilor și ale tuturor creștinilor prezenți la slujbă, modestele dar prețioasele daruri primite cu acele ocazii și mâncărurile specifice sărbătorii, au lăsat o amprentă atât de profundă în inima acelui copil încât, după zeci și zeci de ani trecuți de la acele momente, ele au constituit pentru el singura referință plăcută, cu privire la cele sufletești, care l-a determinat să caute o biserică ortodoxă și să întrebe ce să facă pentru a putea fi înmormântat de un preot al acelei biserici. Spunându-i-se că Biserica Ortodoxă înmormântează doar credincioșii care sunt membrii ei, persoana respectivă a început demersurile de cateheză necesare pentru a deveni membru al Bisericii Ortodoxe și, împreună cu soția sa care s-a alăturat demersului lui, a devenit ortodox. Apoi a urmat cursurile institutului de teologie menționat mai sus și a fost hirotonit diacon și, mai apoi, preot, vizitându-i sistematic, până la moartea lui, pe cei bolnavi, aflați în spitale și fără nici un sprijin din partea familiei lor.
Iată ce poate înseamnă amintirea trăirilor din copilărie pentru viața unui om! Așadar, și noi, pentru amintirile frumoase ale copilăriei noastre și pentru a nu-i lipsi pe copiii noștri de asemenea amintiri care pot să le fie vitale în anumite momente ale vieții, să facem tot ce ne stă în putință pentru ca nici un copil care depinde de noi, în România sau în Italia, să nu fie lipsit de învățătura de credință, spre a sa integritate morală și spre bucuria părinților și a neamului lui!
Cu părintească binecuvântare și cu îndemnul de a fi cât mai responsabili pentru viitorul copiilor neamului nostru,
+Episcopul SILUAN
al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei
[1] Mt. 28, 19-20.
[2] Cf. In. 14, 21.
[3] Cf. Ro. 10, 17.
