Viața Sfântul Andrei Criteanul
Acesta s-a născut în jurul anului 660, la Damasc, într-o familie creștină care i-a oferit o educație aleasă, în ciuda faptului că regiunea se afla sub stăpânire musulmană. Drumul său spiritual, teologic și imnografic a marcat profund istoria Bisericii Bizantine. A fost călugărit în cadrul „Frăției Sfântului Mormânt”, motiv pentru care a primit supranumele de „Ierusalimiteanul”. Datorită abilităților sale administrative, a devenit secretar al Patriarhului de Ierusalim. De la Ierusalim a plecat la Constantinopol, unde, în anul 680, a reprezentat Patriarhia Ierusalimului la cel de-al VI-lea Sinod Ecumenic, desfășurat la Constantinopol (680–681), semnând actele acestuia, prin care a fost condamnat monotelismul. Ulterior, a rămas în capitala imperiului, coordonând importante instituții de caritate, precum orfelinate și azile de bătrâni. Șapte ani mai târziu a fost ales episcop în insula Creta, de unde îi vine și numele de „Criteanul”. Ca episcop, Sfântul Andrei s-a dovedit un bun păstor și administrator al nevoilor spirituale și sociale: a ridicat biserici, a înființat mănăstiri și a sprijinit activ comunitățile creștine afectate de incursiunile musulmane. Este considerat părintele canoanelor liturgice, iar cea mai cunoscută creație a sa este Canonul cel Mare, lucrare fundamentală a perioadei Postului Sfintelor Paști, inclusă în cartea numită Triod. În anul 740 a trecut la cele veșnice, fiind surprins de moarte în timpul unei călătorii de întoarcere de la Constantinopol spre Creta. Din acest motiv, mormântul său nu se află în eparhia pe care a păstorit-o, ci în localitatea Eresos, pe insula Lesbos.
Structura canonului de Pocăință
Canonul cel Mare reprezintă apogeul imnografiei bizantine, fiind un vast poem de pocăință care cuprinde peste 250 de stihiri. Este structurat în nouă cântări ample, fiecare alcătuită din strofe scurte (stihiri), punctate de invocația vameșului: „Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă!”. Canonul se cântă pe glasul al VI-lea, cu o tonalitate gravă și meditativă. Irmosul se cântă de două ori, la începutul și la sfârșitul fiecărei cântări. Rugăciunea „Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă!” este însoțită de metanie mică și de semnul Sfintei Cruci. Din punct de vedere liturgic, Canonul se citește în prima săptămână a Postului Sfintelor Paști, în zilele de luni, marți, miercuri și joi, în cadrul Pavecerniței Mari; iar în întregime se citește la Denia de joi din săptămâna a cincea a Postului, la Utrenie. Deoarece pocăința are ca țintă bucuria Învierii, sâmbăta și duminica din timpul Postului Mare slujbele se săvârșesc în veșminte luminate. În schimb, miercurea și vinerea se oficiază Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, unită cu Vecernia, în veșminte cernite, ca semn al pocăinței și al nevoinței sporite. Această rânduială subliniază caracterul mai aspru al postului și cheamă la o împărtășire euharistică mai intensă. Păcatul descris de Canonul cel Mare nu este al unui singur om, ci al firii omenești căzute, începând cu Adam și Eva. De aceea, Canonul se cântă în timpul de pocăință al Postului Mare, pentru a arăta că toți oamenii au nevoie de pocăință și de iertarea păcatelor pentru a ajunge la mântuire. Canoanele liturgice au apărut între secolele VII și VIII, înlocuind treptat vechile imne numite condace. Acestea se disting prin sobrietate muzicală, având o linie melodică ponderată și un bogat conținut doctrinar, mult mai accentuat, cântările având ca principală sursă de inspirație Sfânta Scriptură. Canonul devine astfel o oglindă a conștiinței luminate de Scriptură. Sufletul care se pocăiește plânge pierderea virtuții și robia patimilor, pendulând între durerea căderii și speranța mântuirii. Autorul folosește pildele drepților și ale păcătoșilor din Biblie pentru a arăta că pocăința este singura cale de înviere a sufletului din moartea păcatului. Astfel, stihul „Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă!” devine însăși respirația celui care se roagă, preluând smerenia vameșului și regretul fiului risipitor. Păcatul este descris ca o „țărână a minții” și o înstrăinare de Dumnezeu, afectând întreaga fire omenească, de la Adam până în prezent. Biserica a adăugat în timp invocări către marii dascăli ai pocăinței, precum Sfânta Maria Egipteanca și însuși autorul canonului. Rugăciunile adresate Maicii Domnului și Apostolilor subliniază legătura strânsă dintre efortul Postului și bucuria Învierii. Maica Domnului, cea care L-a purtat în pântece și L-a ținut în brațe pe Hristos Domnul pentru a-L descoperi lumii, simbolizează, alături de Apostolii care L-au binevestit, însăși taina Bisericii. În acest spațiu sacru, pocăința încetează să mai fie doar suferință, devenind dar și putere care nasc în om dorul de Înviere. Mărturisirea Sfintei Treimi, în finalul canonului, arată că pocăința este, în esență, taina refacerii comuniunii omului cu Dumnezeu. Prin lacrimile pocăinței, creștinii reînnoiesc harul Botezului, murind față de păcat și înviind duhovnicește în Hristos.
Pr. Pompiliu Nacu
