Sfânta Euharistie și „păguboasa evlavie”
Prof. Hrysostomos Stamoulis
Sfântul Chiril al Alexandriei este unul din cei mai importanți teologi ai Bisericii și, alături de Sfântul Atanasie al Alexandriei, exponentul prin excelență al teologiei alexandrine. Nu încape nicio îndoială că teologia sa, extrem de dinamică și provocatoare la modul fecund, pe parcursul mai multor secole s-a aflat atât la periferia teologiei occidentale, dar și a celei ortodoxe. Iar dacă absența teologiei sale din perimetrul gândirii teologice occidentale, considerată a fi dominată de antropocentrismul nestorian, poate fi înțeleasă, „disprețuirea” sa în scrierile teologice ortodoxe rămâne până astăzi o întrebare fără răspuns[2]. Și afirm aceasta deoarece teologia marelui scriitor alexandrin, admiratorul „slujitoarei Iconomiei divine”, a Născătoarei de Dumnezeu, pecetea Părinților și a sinoadelor noastre ecumenice, și desigur nu doar a celui de al treilea, constituie fundamentul teologiei unor sfinți precum Maxim Mărturisitorul, Grigorie Palama, Macarie al Corintului, dar și al mișcărilor isihaste și filocalice în ansamblul lor, iar astăzi constituie miezul dialogului Bisericii Ortodoxe atât cu Romano-catolicismul, dar și cu așa-numiții Pre-calcedonieni.
Sfântul Chiril al Alexandriei, ilustrație de minologhion bizantin, sec. XI
Astfel, pe bună dreptate [Sfântul Chiril al Alexandriei] ar putea fi caracterizat drept isihast înainte de isihaști, dar și filocalic înainte de filocalici. Și am să mă explic. Am puternica impresie, din ceea ce am studiat până acum și din cercetarea pe care am făcut-o asupra textelor sale timp de cel puțin optsprezece ani, că influența cea mai profundă asupra corpusului teologic al sfântului Macarie, dar și asupra mișcării filocalice în ansamblul ei, spre exemplu asupra lui Neofit Kavsokalivitul, care se află în legătură cu tema Sfintei Euharistii, temă care i-a preocupat prin excelență pe teologii acelei perioade, este un împrumut din teologia sfântului Chiril. Și desigur este un împrumut luat din comentariul său la Evanghelia după Ioan[3], după părerea mea, capodopera sfântului Chiril dar și cel mai bun comentariu la Evanghelia după Ioan. În cadrul său se demonstrează că discursul interpretativ este și discurs dogmatic și viceversa. Aici apar de asemenea identități care salvează unitatea tradiției ortodoxe și care au fost sacrificate din când în când în spațiul teologiei ortodoxe contemporane sau au fost dinadins ignorate în cadrele căutării unui scientism scolastic absolut și extrem.