În satul românesc, obiceiurile şi practicile de înnoire ale timpului se concentrează din prima zi a acestui ciclul, de la 1 martie, numită regional Dochia sau Mărțișor, până în ultima zi, pe 9 martie, când Dochia moare odată cu măcinicii, aceștia din urmă fiind numiți și Moșii Măcinici, identificați cei 40 de Sfinţi mucenici din Sevasta. Cei 40 de mucenici sunt creștinii armeni din Sevastia, care în timpul Împăratului Liciniu au fost martirizați, pentru că au refuzat să se închine şi să jertfească zeilor. Trupurile celor patruzeci au fost arse, iar cenușa şi oasele lor au fost aruncate în râu. O parte din aceste trupuri au fost recuperate de creștinii evlavioși, apoi împăratul Constantin cel Mare a pus sfintele lor moaște la temelia unei biserici.
În calendarul popular românesc, moartea şi renașterea timpului erau celebrate în raport de echinocțiile, solstițiile, fazele lunare, bioritmurile plantelor şi animalelor. Babele sau Zilele Babei se desfășoară într-un interval de timp cuprins între 1 și 9 martie, adică între Mărțișor şi Măcinici, când are loc, simbolic, îmbătrânirea şi moartea timpului vechi. Sărbătorile și obiceiurile ce se desfășoară în acest interval de timp descriu diferite acte rituale de înnoire a timpului, dominate de evenimente și personaje, precum: Baba Dochia, Moș Alexe, Zilele Babei sau Zilele Moșilor. Biserica, prin Sfinții Părinți, a suprapus peste ziua de 9 martie, sărbătoarea celor 40 de Sfinţi Mucenici martirizați în cetatea Sevastiei pentru credința lor, care amintește de celebrarea Anului agrar.
De ziua celor 40 de mucenici se pregătesc din aluatul de făină sfințișorii, care se mai numesc: Măcinici, Brădoşi sau Brândușei. Dacă în preajma sărbătorilor de iarnă sunt aduse sacrificii sângeroase, care marchează sfârșitul anului, în preajma sărbătorilor de primăvară, de mucenici, sunt aduse jertfe nesângeroase din aluatul de făină, care este fiert în Muntenia, Oltenia, Dobrogea, sau copt în Moldova și Banat. Măcinicii sau mucenicii pot fi considerați o mâncare sacramentală a românilor. Pentru ziua de 9 martie femeile împletesc mucenicii pe care-i ung cu miere de albine, îi acoperă cu nucă şi-i dau de pomană, „întru pomenirea Moșilor”. Într-o datină se zice: „Scoborât-a Dumnezeu/ Pe-o scară de ceară,/ Cu fuştei de fulgerei/ În stupine de albine,/ Şi de-acolo s-a luat/ Că n-a putut poclui,/ De mirosul florilor/ De bunul albinelor“.
Împletirea mucenicilor sub forma cifrei opt este un simbol al infinitului și al Învierii. Răsucirea aluatului ne amintește de funia vieţii, pe care o găsim reprezentată în bisericile medievale şi cele moderne, funie pe care o întâlnim şi pe costumele populare țărănești și în arhitectura bisericilor medievale. Tradiția populară spune că în această zi se deschid mormintele şi porțile Raiului pentru sufletele morților, de aceea este obiceiul aprinderii focurilor rituale în curți, grădini, în fața casei, iar câmpurile se stropesc cu apă sfințită, pentru purificarea oamenilor şi a vitelor. Tot în această zi era scos plugul în țarină şi începea aratul, era scoasă mierea de leac de la stupii de albine și erau tăiate simbolic primele corzi de viță de vie.
Extras din cartea Tradiția Rediviva de Pr. Pompiliu Nacu
