Numeroase surse leagă începutul primăverii de Zeul Marte, dar şi de Baba Martie sau Baba Dochia. Nu mă voi opri asupra aspectelor istorice şi sensurilor mitologice pe care le are Zeul Marte, Zeiţa Mamă, sau Baba Martie la romani, la turci sau bulgari, ci voi încerca să fac câteva referiri generale la ceea ce este specific poporului român.
În DEX cuvântul babă (баба) este de origine bulgară, iar în limba greacă se spune βάβα, βάβω şi are sensul de „femeie bătrână”, de „bunică” sau “femeie în vârstă”, trecută de prima tinereţe. În vorbirea curentă când te adresezi unei peroane cu acest apelativ poate avea un sens ireverenţios. La români zilele babei marchează sfârşitul iernii şi anunţă începutul primăverii, fiind considerate primele nouă sau douăsprezece zile ale lunii martie, perioadă în care vremea este adesea foarte schimbătoare. Tradiţia profană leagă zile babelor, de primele nouă zile ale lunii martie, de sosirea primăverii, mai exact de Baba Dochia, personaj din mitologia populară.
Cine a fost Baba Dochia sau Odochia? (cea care leapădă cojoacele) Este un personaj important în mitologia română. Sunt numeroase versiuni ale acestui mit al cărui nume se pare că derivă în calendarul bizantini de la Sfânta Evdochia, care a trăit în vremea împăratului Traian şi care este sărbătorită la 1 martie. Mitul Dochei spune că: “era o bătrână care a plecat cu oile la munte îmbrăcată cu nouă cojoace; vremea a început să se încălzească şi plouând zilnic a început să-şi lepede cojoacele, unul după altul, până când, în ultima zi, un îngheţ brusc a degerat-o, lăsând-o în chip de stană de piatră pe munte, împreună cu turma sa”[1].
Mitul lui Traian şi al Dochiei
După cum spunea criticul literar George Călinescu, acest mit este „rezultatul unei întregi experienţe de o viaţă a poporului român”. Mitul lui Traian şi a Dochiei[2] povesteşte despre formarea poporului român, despre unirea dacilor cu romanii. Dochia, fiica lui Decebal, era o fată extraordinar de frumoasă. După cucerirea Daciei, Traian este vrăjit de farmecul ei şi doreşte să o ia de nevastă. Traian vrea ca prin exemplul căsătoriei sale cu Dochia să dea un exemplu romanilor în ceea ce priveşte asimilarea populaţiei dacice. Fata refuză să răspundă cererilor cuceritorului şi fuge în munţi. Este urmărită şi fiind ajunsă de trupele lui Traian se ascunde printre stâncile Muntelui Ceahlău. Ca să nu fie prinsă, Dochia îi cere Zeului Zamolxis să o prefacă în stană de piatra, ca să nu fie prizonieră cuceritorului poporului dac. Ascultându-i ruga, zeul o transformă împreună cu oile sale în stane de piatră. O altă variantă încreştinată a legendei spune că este ajutată de Maica Domnului, care o transformă împreună cu turma sa în stânci.
Dimitrie Cantemir descrie o statuie de pe Ceahlău, precizând că există şi azi vârful muntelui care se numeşte Dochia. El spune: “Muntele cel mai înalt este Ceahlăul, care de era cunoscut celor vechi, nu era să fie mai puţin celebru în fabulele lor, decât Olimpul, Pindul sau Pelia. El se află în ţinutul Neamţului, nu departe de sorgintea Tăzlăului; mijlocul lui totdeauna e acoperit de zăpadă […]. În mijlocul muntelui se vede o statuie de piatră, foarte veche, de cinci coţi înaltă, care reprezintă o babă înconjurată de 20 oi; dintru a căreia parte firească curge necontenit un izvor de apă și cu greu poate cineva să înţeleagă, dacă natura și-a arătat în acest monument jocurile sale, sau dacă s-a lucrat astfel prin mâna vreunui maestru iscusit. Pentru că această statuie nu are o bază pe care să fie așezată, ci este împreună crescută cu restul stâncii ei, iar pântecele și spatele îi sunt libere[…], Se poate cu adevărat să fi servit păgânilor pentru cultul idolilor, ai cărui închinători erau obișnuiţi ori prin mijloace firești, ori prin farmece a face lucruri care să aducă minuni și cugetări de dumnezeire pentru uimirea gloatei cea lesne credincioasă”[3].
Din această mărturie a lui Dimitrie Cantemir, în 1838, Gheorghe Asachi după o călătorie la muntele Ceahlău a compus o legendă literară care descrie istoria urmăririi Dochiei de către Împăratul Traian şi transformarea ei în stană de piatră[4].
O altă legendă, întâlnită în Bucovina, o prezintă pe Dochia drept o fată de împărat care, fugind de împăratul cotropitor ce voia să o ia de nevastă, s-a travestit în păstoriţă, urcând cu o turmă de oi în munţi. Cum timpul era frumos, a început să lepede din cojoace unul câte unul. Ajunsă în vârful muntelui, se lăsă deodată frig, de ziceai că e iarnă. Nefiind deprinsă cu frigul şi temându-se să se întoarcă, începu a cârti împotriva lui Dumnezeu. Acesta o pedepsi prefăcând-o în stană de piatră, iar oile în bolovani.
În tradiţia populară se spune: „În ziua de Dochia se face mărţişor, un fir de mătasă sau lână roşă, înpletucit cu un alt fir alb, care apoi se pune la gât, pentru ca purtătoarea să fie rumenă şi albă peste an. Se poartă până în ziua de Sfânt’Gheorghe şi atuncea îl pune pe un trandafir sau pe o creangă de cireş înflorit”[5].
Legendele populare au asociat mărţişorul purtat tradiţional de fetele şi femeile tinere la 1 martie cu înnoirea timpului şi strălucirea soarelui de primăvară, cu naşterea şi moartea simbolică a Dochiei. Firul mărţişorului a fost numit şi „funia timpului” pentru că adună împreună săptămânile şi lunile în cele două anotimpuri străvechi ale calendarului popular, iarna şi primăvara. Funia ar fi fost toarsă chiar de Baba Dochia înainte de a urca cu oile la munte unde a murit de frig după ce şi-a dezbrăcat cojoacele.
Pr. Pompiliu Nacu
[1] Victor Kernbach, Dicţionar de Mitologie Generală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 65.
[2] Dragobétele este numele dat fiului Babei Dochia, personaj mitic născocit de fantezia populară. Origine cuvântului se pare că provine din sb. Drugobrat – „cumnat”.
[3] Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, cap. V, Editura Semne, 2004, p. 53-54.
[4] Andrei Brezianu and Vlad Spânu, The A to Z of Moldova, The Rowman & Littlefield Publishing Group, Maryland, 2007, p.121.
[5] Elena Niculiţă Voronca, Datinele şi credinţele poporului roman – adunate şi aşezate în ordine mitologică, vol. II, Editura Polirom, Iaşi, 1998, p. 134-137.
