Una dintre zilele importante în preajma sărbătorilor pascale, odată cu încheierea Săptămânii Luminate, este ziua de luni, din a doua săptămână după Paşti, căreia i se mai spune „Paștele Blajinilor”, „Paștele Rohmanilor” sau „Mătcălăul”. Mai întâi ne vom referi la termenul Mătcălău, care, după credința românilor din Banat, este o ființă, o parte omenească şi o parte îngerească, un june frumos şi nemuritor, care umblă în lume ca şi Sântoaderii şi Rusalele, dar pe care oamenii nu-i pot vedea, din cauză că lumea s-a spurcat cu sudalme şi fărădelegi[1]. Mătcălăul este considerat în tradițiile populare fratele mai mic al Paștelui. În această zi bărbaţii nu lucrează nimic la câmp, iar femeile nu fac nimic în casă, adică: nu torc, nu țes și nu cos, iar pentru feciori și fete, Mătcălăul este o zi de serbare, dar şi o zi de înfrățire.
În Muscel, Mătcălăul se numește „datul de văr, de verișoară și de surată” [2], adică în această zi se dau de pomană străchini, farfurii de mâncare, împreună cu o lumânare. În farfurie sau în strachină se toarnă şi puțină apă; apoi se umple strachina (şi farfuria) cu fel de fel de lucruri; o felie de pâine, colivă, pasat (orez ori făină cu lapte), ouă, caș dulce, cozonaci, turte dulci şi fragi. Strachina împodobită se tămâiază și se dă de pomană pentru sufletele celor adormiți.
În zona Moldovei prima luni după Duminica Tomii se numește „Paștele Blajinilor”, zi în care se pomenesc cei adormiți şi se dă de pomană pentru sufletele lor. Cu câteva zile înainte de Paștele celor adormiți, femeile au grijă să boiască crucile mormintelor cu var, să așeze țărâna, să sădească flori, apoi să le tămâieze şi să le stropească cu agheasmă. Dimineața preotul face Sf. Liturghie în biserică, unde pomenește pe toți cei adormiți, iar după Liturghie merge în cimitir şi face din nou pomenirea morților la fiecare mormânt. Femeile care vin la cimitir întind o față albă de masă pe mormânt, așază mâncărurile pregătite de acasă și așteaptă preotul să le facă rugăciunea. Pe morminte mănâncă, beau şi-şi dau de pomană de la mormânt la mormânt, cozonaci, ouă roșii și vin. Copiii umblă pe la morminte şi femeile le dau de pomană de sufletul morților.
Pr. Pompiliu Nacu
[1] Ion Mușlea, Anuarul Arhivei de Folclor, Imprimeria Statului, București, 1933, p. 13.
[2] Aici se referă la datul de pomană sau la a pomeni, fiind un termen de origine slavonă care vine din pomĕnu și se referă la masa care se face după înmormântare sau după parastas. Pomana este o ofrandă făcută cuiva şi ajută, potrivit credinţei creştine, la iertarea păcatelor și la mântuirea sufletului. În tradiția creştină este o slujbă urmată de un ritual care se face după o înmormântare sau după un parastas şi la care, de obicei, se dăruiesc (săracilor) diverse obiecte (ale mortului).
