La Istanbul, pe urmele Martirilor Brâncoveni – DRUMUL CRUCII

La Istanbul, pe urmele Martirilor Brâncoveni – DRUMUL CRUCII

  Zilele acestea, pe 15 august, se împlinesc 300 de ani de la uciderea marelui domnitor Constantin Brâncoveanu şi a fiilor săi. Un martiriu care a însângerat istoria lumii prin cruzimea şi nedreptatea lui şi pe care “Formula AS” l-a reconstituit, pas de pas şi clipă de clipă, printr-o călătorie la locul evenimentelor –

Cei doi Iuda de la Mânăstirea Hurezi

“Nu voi da somn ochilor mei şi repaus tâmplelor mele, până nu voi afla loc Domnului şi sălaş Dumnezeului lui Iacob”. Sunt cuvintele domnitorului Constantin Brâncoveanu, sculptate în pisania de deasupra intrării în biserica mare a Mânăstirii Hurezi, mânăstirea sa de suflet. În numai trei ani, a ridicat biserica, iar pictura, devenită marcă a stilului brâncovenesc de mai târziu, avea să fie terminată după încă un an. Într-atât de mult s-a ataşat de această ctitorie a sa din tinereţe, într-atât de mult s-a regăsit în liniştea de taină a Hurezilor, încât, cu mult înainte să-şi presimtă sfârşitul, Constantin Vodă a hotărât că acolo avea să-şi ducă somnul de veci. Şi-a comandat el însuşi o criptă de marmură albă, impozantă şi sobră, pe care a aşezat-o chiar sub tabloul minunatei sale familii, să-i vegheze la căpătâi, până la sfârşitul zilelor, Maria Doamna şi cei 11 iubiţi copii ai săi. Mai mult, a insistat ca, tot acolo, să fie înconjurat de strămoşii săi cei mai de seamă şi de rudele cele mai apro­piate, cu toţii pictaţi în pronaos, de jur-împrejurul mormântului.

La intrarea în biserica mânăstirii te întâmpină scena fabuloasă a unei veritabile reuniuni de familie! Începând cu Datco din Brâncoveni, boier de secol XVI, cu Basarab al III-lea cel Bătrân şi cu postelnicul Constantin Cantacuzino, familia domnului Constantin îi are alături pe cei mai de seamă dintre Brâncoveni, Basarabi şi Cantacuzini, toată elita munteană de sfârşit de secol XVII. “Aici sunt pictaţi părinţii doamnei Maria, aici sunt părinţii domnului Constantin…”, îmi spune, cu glas jos, în ton cu solemnitatea cernită ce domneşte la Hurezi, una dintre măicuţe. Ingeniozitatea pictorilor e maximă: toate rudele, indiferent de locul pe care îl au de-a latul celor patru pereţi, privesc spre colţul din dreapta, în care se găseşte Constantin Brâncoveanu, soţia sa, Maria, cu cele şapte fete şi cei patru băieţi.

Constantin Brâncoveanu, Doamna Maria şi copiii lor: Ştefan, Constantin, Matei, Radu, Smaranda, Safta, Ancuţa, Bălaşa, Stanca, Ilinca şi Maria – Frescă de la Hurezi

Stau în penumbra bisericii, chiar în dreptul domnului Constantin, cu spatele la familia sa, şi mă uit, fermecat de frumuseţea picturii, în ochii luminoşi şi cuminţi ai boierilor din alai, adunaţi ca la praznic, în jurul marelui domnitor, când, deodată, pe peretele din stânga intrării, observ un personaj îmbrăcat într-o mantie vişinie, care stă cu privirea întoarsă în cealaltă parte, de parcă ar vrea să fugă din zid. Puţin mai la stânga, un alt boier, cu chipul ceva mai tânăr, evită, şi el, să-l privească pe domnitor. Au în ochi o ciudată apăsare, prevestitoare de rău. Mă întorc uimit spre măicuţa care mă însoţeşte, rugând-o să îmi explice ciudăţenia de pe fresca bisericii. Cine sunt cei doi bărbaţi din marea familie reprezentată în pictură, care nu se uită la Constantin Brâncoveanu? Ce tâlc ascunde scena aceasta aşa de neverosimilă? “Cei doi sunt Constantin Cantacuzino şi fiul său, Ştefan, care l-au trădat pe domn şi l-au pârât sultanului, ca să-i poată lua, apoi, tronul… După moartea Sfinţilor Brâncoveni, feţele lor, care priveau, ca toate celelalte, spre domnitor, au fost refăcute de pictori, privirea fiindu-le întoarsă în partea opusă, ca a unor vinovaţi ce erau”, spune măicuţa. O ireală lecţie de istorie, necunoscută lumii, stă ascunsă sub zugrăveala dichisită a pereţilor unei mânăstiri din nordul Olteniei, în jurul unui mormânt gol, din marmură albă, pe care destinul năprasnic l-a lăsat rece şi gol pentru totdeauna.

Nunta îndoliată

În urmă cu 300 de ani, domnitorul Constantin Brâncoveanu era în plină glorie. Începutul lui 1714 marca trecerea unui sfert de veac de domnie şi împlinirea vârstei de 60 de ani. Brâncoveanu bate, în Ardeal, monede aniversare de aur cu chipul său, cadouri de dat prietenilor, ca să marcheze dubla sărbătoare, şi are toate motivele să creadă că, în ciuda situaţiei complicate a Valahiei, aflate la in­tersecţia intereselor a trei mari imperii, momentele de răscruce ale domniei sale – nu puţine şi nu uşoare – sunt de domeniul trecutului. Nu a fost an de la Dumnezeu ca iscoadele de la Istanbul, ca diverşi amici sau interpuşi să nu fi cobit cele mai îngrozitoare scenarii, legate de viitorul său. Mereu s-au ţesut intrigi, mereu s-au găsit boieri care să râvnească la tronul său, mereu au apărut ticăloşi care să îl defăimeze în faţa sultanilor şi a marilor viziri, mereu s-au găsit hapsâni care să râvnească la averea sa, a cărei faimă depăşise graniţele Imperiului Otoman şi-i adusese supranumele de “Altân-Bei”, “Prinţul Aurului”. Dar, cu toate ameninţările, anii se adăugaseră pe şiragul vieţii, iar şederea pe tron împlinea un sfert de veac, cea mai lungă domnie munteană, de la Mircea cel Bătrân.

Familia Brâncoveanu se pregătea şi de nuntă. Eruditul principe Radu, cel de-al treilea dintre băieţi, urma să o ia de soţie pe fiica unui fost domn moldovean, când un mare necaz s-a abătut asupra casei brâncoveneşti. Stanca, fiica cea mare a Mariei şi a domnitorului Constantin, întâia lor născută, cea “cuminte, milostivă, primitoare şi iubitoare de bine”, s-a stins, pe neaşteptate, în postul Paştilor. N-au apucat nemângâiaţii părinţi să-şi îngroape fata, că au trebuit să o trimită la Istanbul pe Domniţa Bălaşa, una dintre fiicele mai tinere, alături de soţul ei, ca să o aducă în ţară, cu mare alai, aşa cum cerea eticheta vremii, pe viitoarea mireasă a principelui Radu. Între o înmormântare şi o nuntă, între moarte şi viaţă, între lacrimi şi speranţă, aşa îl ajunge pe Constantin Brâncoveanu, la doar câteva zile după dispariţia Stancăi, vizita, în mare tropot de cai, a capugiului Mustafa-Aga, aflat în fruntea câtorva sute de soldaţi otomani. Deşi neanunţată, vizita nu îl sperie pe Vodă Brâncoveanu, care tocmai primise o scrisoare vicleană de la Marele Vizir, care-i trimitea binecuvântarea şi felicitările Porţii pentru nunta fiului său. Solul îi lasă vorbă că nu-i nimic urgent şi că ar vrea să-l vadă abia a doua zi. Condus cu mare pompă, în dimineaţa zilei următoare, turcul e întâmpinat, ca orice înalt oaspete, în sala tronului, de însuşi Constantin Brâncoveanu, care face, îndatoritor, câţiva paşi spre trimisul Înaltei Porţi. Urmează o îmbrăţişare şi un pas înapoi, protocolar, al domnitorului, care-l pofteşte pe Mustafa-Aga înspre elegantele jilţuri din preajma tronului. Dar, în loc să-i întoarcă curtoazia, Mustafa-Aga îi spune, pe şleau, că nu e timp de poveşti. A venit la Bucureşti ca să-l anunţe că e considerat de către sultan, în mod oficial, drept “hain”, adică rebel, şi că va fi mazilit pentru trădare. Lovit de vestea pe care tocmai o primise, domnul încearcă să se aşeze pe tron, cât să-şi vină în fire. Trimisul sultanului îl împinge însă pe onorabilul principe, strigând: “Tu nu înţelegi că locul tău nu mai e pe tron?”, în timp ce îi aruncă pe umăr năframa neagră, semnul mazilirii.

Un Paşte negru

Trădată de boierii apropiaţi, întreaga familie Brâncoveanu e pusă sub pază strictă, până la plecarea spre Istanbul. Între timp, visteria ţării şi tezaurul personal al fostului domn, ca şi toate averile sale, sunt puse sub sechestru. Spătarul Ştefan Cantacuzino, cel care, alături de tatăl său, Constantin, îl vânduse pe Vodă Brâncoveanu şi conspirase la mazilirea lui, e numit domn în aceeaşi zi! “Ce privelişte rară! Ce schimbare unică! În acelaşi timp, doi Voievoizi, în aceeaşi Curte. Pe acelaşi tea­tru, două scene cu totul opuse: aceea a Principelui Cantacuzino, plină de veselie şi jubilare, fiecare dintre aderenţii săi nutrind speranţe; dincolo, tristeţe şi consternare, cu nesfârşite gânduri negre…”, notează florentinul Antonio Maria del Chiaro, secretarul personal de limbă latină al lui Constantin Brâncoveanu.

În ce-l priveşte pe domn, el nu mai apucă decât să aştearnă câteva rânduri pentru duhovnicul său, Hrisant Notara, Patriarhul Ierusalimului, despre “nenorocirea şi preamarea întristare care pe neaş­teptate ni s-a întâmplat… dar, deoarece cunoaştem că a venit din multele noastre păcate, facă-se voia Lui cea sfântă”, scrie fostul domn, fără seamăn de umil şi de nestrămutat în credinţa sa. La fel îi spune şi noului domn, Ştefan Vodă Cantacuzino, înainte să urce în careta ce avea să-l ducă la Istanbul şi la moarte. “Finule Ştefan, dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia Lui. Dacă însă sunt roada răutăţii omeneşti, pentru pieirea mea, Dumnezeu să-i ierte pe duşmanii mei, dar păzească-se de mâna teribilă şi răzbunătoare a judecăţii di­vine”.

A fost ultima oară când ochii vicleni ai lui Ştefan Cantacuzino, cu privirea aceea ferită şi vinovată din frescele de la Hurezi, s-au mai întâlnit cu ochii lui Constantin Brâncoveanu…

Prima zi de Paşte a lui 1714 îi află pe Constantin Brâncoveanu şi pe toţi cei din familia sa în drum spre Istanbul. Trei săptămâni lungi a durat drumul. Un drum al deznădejdii, dar şi al speranţei că, în tot acest timp, prietenii sus-puşi ai domnitorului vor reuşi să-i înduplece pe Marele Vizir şi pe sultanul Ahmet al III-lea să-şi schimbe părerea şi să nu dea crezare pârelor şi intrigilor puse la cale de Ştefan şi de Constantin Cantacuzino. Deşarte speranţe, căci însuşi Marele Vizir, bine mituit de Cantacuzini, avea să se dovedească marele adversar al Brâncovenilor, a căror avere aprinsese imaginaţia înalţilor dregători otomani. Întreaga bogăţie a “Prinţului Aurului” trebuia să treacă în visteria sultanului, până la ultimul taler! Pentru asta, Brâncovenii trebuiau torturaţi sălbatic, ca să spună tot ce au ascuns, iar apoi ucişi fără milă…

Constantin Brâncoveanu cunoştea bine Istanbulul. Îşi cumpărase aici mai multe conace, pe care le folosea împreună cu apropiaţii sau trimişii săi la Înalta Poartă. Avea şi mici afaceri la Istanbul, printre care o fermă şi o herghelie de cai, într-o suburbie a vechii capitale otomane, situată în zona marelui Aeroport “Ataturk” de azi. Avea relaţii foarte bune în lumea influentă a Istanbulului, cunoştea cum se fac şi cum se desfac iţele în capitala imperiului, căci mai fusese, în urmă cu mai bine de 10 ani, în 1703, la un pas de a fi mazilit. Dar, peste Istanbul, acum începea să se lase noaptea. Stanbulul melancolic şi nestatornic, precum valurile ce-l înconjoară din toate părţile, Stan­bulul aromelor celor mai dichiste şi al miasmelor celor mai mari putreziciuni, Stanbulul etichetei de salon şi al bădărăniei de port, Stanbulul luxului şi-al barbariei, deopotrivă, acest Stanbul avea să-i fie marelui domn român strâmt sălaş pentru ultimele patru luni ale vieţii.

Azi, ca şi acum 300 sau 1.000 de ani, Istanbulul e definiţia fără rest a măririi şi a decăderii. E istoria gloriei spiritului bizantin şi drama căderii Constantinopolului, e opulenţa savuroasă, de pe vremea lui Suleyman Magnificul, şi butaforia ridicolă a modernităţii. Dar nicăieri, parcă, în fostul Constan­tinopole, unde templele păgâne au fost dărâmate pentru a se ridica mari catedrale creştine, transformate apoi în moschei, nicăieri nu există un loc care să spună mai bine povestea aceasta despre mărire şi decădere, precum Edicule, celebra şi temuta închisoare a “Celor Şapte Turnuri”, în care avea să fie întemniţat, luni bune, înainte de tragicul său sfârşit, Constantin Brâncoveanu. Sultani, viziri, mari domni şi ambasadori de frunte ai imperiilor lumii fuseseră închişi, de-a lungul anilor, la Edicule. Cu mult înainte să devină închisoare, fortăreaţa cu şapte turnuri apăra, de fapt, una dintre porţile de intrare în cetatea Constantinopolului.

 De la Topkapî, Palatul Sultanilor, ajungi la Edicule, de-a lungul zidului vechii cetăţi, ridicat de împăratul Teophilos. Un drum nostalgic şi lung, străjuit de paltini şi îngânat, din vreme în vreme, de cântecul tărăgănat al muezinului, pe malul Mării Marmara, ale cărei ape înspumate tălăzuiesc spre ţărm, naufragiind din alte lumi doruri, amintiri şi câte şi mai câte întrebări fără răspuns.

Restaurată recent, fortăreaţa “Şapte Turnuri” te primeşte într-o curte însorită, în mijlocul căreia se ridică ce-a mai rămas din geamia ce servea ca loc de rugăciune pentru garnizoana ce păzea închisoarea. În turnuri, de la primii paşi, o răceală igrasioasă îţi intră în oase şi în suflet. Ziduri groase cât un lat de stradă şi o întuneceală în stare să îngheţe orice început de rugăciune. Aici, în cel mai rece şi cel mai schimonosit şi întunecat ungher al închisorii, într-o celulă din fosta poartă a cetăţii, prin care, pe vremuri, intrase, trimfător, pe un cal alb, ultimul împărat bizantin, a fost închis Contantin Brâncoveanu. Un eşafodaj din lemn vechi, pe cinci etaje, ne mai dă azi o idee despre cum trebuie să fi arătat, pe vremuri, acest corp de închisoare. Pretutindeni împrejur, zidurile sunt însemnate cu cercuri mici, cât palma, ce încadrează ba linii orizontale, ba linii verticale, ba cruci. Se zice că primele ar fi simboluri ale speranţei, iar cercurile cu cruce, simboluri ale credinţei celor întemniţaţi… Aici, în celula sa cea strâmtă, păzită de zeci de cruci, i s-au pus în vedere lui Constantin Brâncoveanu motivele mazilirii: că l-ar fi ajutat pe Ţarul Petru I împotriva turcilor, că avea corespondenţă cu marii domni ai creştinătăţii, că deţinea domenii şi castele în Ardeal şi bani ascunşi prin băncile Apusului, şi câte şi mai câte pricini, unele nedrepte, altele de-a dreptul minci­noase. De fapt, pe Marele Vizir nu-l interesa ce făcuse sau ce nu făcuse Constantin Brâncoveanu: îl interesa uriaşa sa avere! Conştient de gravitatea situaţiei în care se afla şi avizat că risca viaţa întregii sale familii, fostul domn le-a dat torţionarilor săi înscrisuri pentru a putea pune mâna pe banii aflaţi în băncile veneţiene şi vieneze şi a mărturisit, sub tortură şi ameninţări, până şi sumele de bani pe care le împrumutase pe la diverşi apropiaţi, aflaţi la nevoie. Turcii s-au dus imediat peste aceştia şi i-au forţat să dea sultanului banii… Dator cu o întreagă avere lui Constantin Brâncoveanu, fostul domn al Moldovei, Antioh Cantemir, fratele lui Dimitrie, a ajuns să fie încarcerat, vreme de trei luni, la închisoarea datornicilor din Istanbul, pentru că nu a putut să plătească visteriei otomane toţi banii pe care i-i împrumutase domnul Valahiei! Încă una dintre miile de poveşti despre mărire şi decădere ale Istanbulului – niciuna, însă, atât de dramatică precum cea care-i fusese hărăzită domnului Constantin…

Sfârşitul. “Fiţi curajoşi, fiii mei

 

“Zidit”, şi el, “de viu” în biroul său din sediul cel nou al Arhivelor Otomane de la Istanbul, fostele Arhive ale Marilor Viziri ai Imperiului, profesorul Mihai Maxim, cel mai mare otomanolog român, fost director al Institutului Cultural Român (ICR) din Turcia, este istoricul care a descoperit cele mai noi şi mai emoţionante detalii legate de ultimele zile de viaţă ale lui Constantin Brâncoveanu. Eram de mult avizat că Mihai Maxim este omul care m-ar putea ajuta să reconstitui ultimele clipe de viaţă ale marelui Vodă Constantin. Cu atât mai mare a fost bucuria să-l găsesc chiar la Istanbul, cufundat în pasionanta sa muncă de cercetare.

Profesorul mă primeşte zâmbitor, dincolo de poarta de intrare în Arhivele Otomane, păzită mai ceva ca un sediu guvernamental, şi mă conduce către biroul unde mă aşteaptă fotocopiile unor documente de primă mână. Cercetând problematica confiscării averilor unor domnitori români de către Poartă, profesorul Mihai Maxim a descoperit în arhive că fostului domn i s-a luat tot aurul şi argintul găsit, peste 200.000 de oi şi capre, aproape 2.000 de cai şi cam tot atâţia boi sau vaci, vinuri, care şi trăsuri, cărţi şi bijuterii, precum şi toate proprietăţile de la Istanbul. E doar o parte a averii, crede specialistul de la Istanbul, pentru că, pe de o parte, unele rechiziţii nu au fost încă descoperite, pe de altă parte, în mod cert, noul domn din Muntenia, Marele Vizir şi alţi oficiali otomani însărcinaţi cu executarea averii Brâncovenilor îşi vor fi luat şi ei partea lor, fără ştirea sultanului.

Însă documentul cel mai cutremurător, găsit recent de profesorul Maxim, ne duce chiar în clipele de dinaintea martiriului lui Constantin Brâncoveanu, al celor patru fii ai săi şi al vistiernicului Ianache Văcărescu, sfetnicul de taină al domnului. Deşi cronicile vremii, numeroase şi cu largă circulaţie în epocă (dată fiind gravita­tea şi barbarismul nemaivăzut al pedepsei sultanului), spun că cei şase mucenici au fost aduşi la eşafodul pregătit în curtea unui chioşc de vară al lui Ahmet al III-lea, desculţi şi descoperiţi, îmbrăcaţi doar în nişte cămăşoaie sărăcăcioase, ei aveau, totuşi, fiecare, câte un inel de aur cu piatră roşie, cu excepţia fostului domn, care avea două inele de pecete din aur curat, precum şi 18 monede, toate de aur. “Fie erau bani pentru plata «vămilor», după moarte, fie domnul pregătise aceşti bani pentru a-l plăti pe gâde”, crede profesorul Mihai Maxim. Îmi arată reproducerea documentului: o pagină simplă, scrisă cu caractere absolut indescifrabile pentru un neofit. O dare de seamă rece, contabilicească, e ultima mărturie oficială din timpul vieţii marelui domnitor Contantin Brâncoveanu. După o domnie de mai bine de un sfert de veac, după ce ajunsese pe culmile bogăţiei, invidiat de viziri şi de sultani, Constantin Brâncoveanu mai rămâne cu 18 bănuţi de aur şi cu un pumn de inele. Ascultă cu demnitate învinuirile pe care i le aduce imbrohorul, iar după ce-şi află sentinţa, îşi scoate inelele şi banii şi i le dă acestuia. I se pune în vedere că, în marea-i mărinimie, sultanul îi va cruţa viaţa lui şi apropiaţilor lui dacă îşi schimbă legea. Refuză categoric şi, până ce gealatul îşi pregăteşte paloşul, îi trage lângă el pe sfetnicul Ianache şi pe cei patru copii, spune o rugăciune, apoi îi îmbărbătează în faţa morţii: “Fiii mei, fiţi curajoşi! Am pierdut tot ce am avut în această lume, cel puţin să salvăm sufletele noastre şi să ne spălăm păcatele noastre cu sângele nostru!”.

 Martiriul Brâncovenilor, în picturi de Sorin Efros

Sunt multe locuri care amintesc de Constantin Brâncoveanu la Istanbul. E, întâi de toate, Biserica “Sfânta Paraschiva”, de lângă vechiul pod al Galatei, pe care domnul a reconstruit-o din temelii, din banii săi. Aflată în posesia ortodocşilor greci, ea este folosită azi de comunitatea românească din Istanbul şi poartă şi hramul Sfântului Constantin Brâncoveanu şi al celor împreună cu el. O biserică cu o mare încărcătură spirituală, cu moaşte de sfinţi şi cu icoane mari făcătoare de minuni, unul dintre cele mai emoţionante repere româneşti din fosta capitală a Imperiului Otoman.

Desigur, un periplu pe urmele sfinţilor brâncoveni nu poate evita fosta Închisoare Edicule, din colţul sud-estic al fostei cetăţi a Constantinopolului, în capătul lungului Bulevard Kennedy, ce porneşte din imediata apropiere a Palatului Sultanilor. O plăcuţă dezvelită recent de autorităţile de la Bucureşti vorbeşte, în chiar curtea de la Edicule, despre suferinţele lui Constantin Brâncoveanu şi ale apropiaţilor săi. În privinţa locului de întemniţare a Doamnei Maria şi a Domniţei Bălaşa, sursele istorice se contrazic. Cel mai probabil, însă (îmi explică Silvana Rachieru, istoric, actualul director al ICR Istanbul), acesta trebuie să fie fosta închisoare de femei din oraş, o clădire veche, ale cărei ziduri se pot vedea şi azi, în dreapta Podului Galata, cum vii dinspre cartierul Beyoglu.

Însă marea necunoscută a rămas, pentru mult timp, identificarea locului execuţiei martirilor brân­coveni. Câteva dintre cronicile ambasadorilor străini pe lângă Înalta Poartă, unii dintre ei martori oculari ai tragicului eveniment de acum 300 de ani, vorbesc despre aşa-numitul “Yali Kosku”, aflat pe malul mării, la capătul Cornului de Aur. Coroborând mai multe informaţii şi cercetând minuţios împrejurimile fostei capitale otomane, profesorul Mihai Maxim a indentificat locul execuţiei în preajma actualei străzi Yali Köskü (Yali Köskü Cadessi), care ar fi preluat toponimia vecinătăţii fostului chioşc al sultanului, care azi nu mai există. Strada e pe stânga, cum cobori de pe podul Galata dinspre cartierul Beyoglu. Treci de o moschee uriaşă, Yeni Camii, apoi, în spatele gării, dai de strada Yali Köskü. O stradă pietonală, cu magazinaşe pestriţe, plină cu replici false ale produ­selor marilor firme de îmbrăcăminte, dar cu terase cochete, unde tineri cuminţi se ţin de mână şi îşi zâmbesc, la o cafea turcească. Aici, la marginea dinspre mare a acestei străzi pitoreşti, mirosind a soare pe orice vreme, aici, unde viaţa se trăieşte în ritmul trepidant al inimii, a avut loc una dintre cele mai mari drame ale istoriei românilor.

“Să vezi cum îţi mor băieţii, unul câte unul…”

“A fost una dintre cele mai crunte pedepse despre care am citit în toţi anii aceştia, de când mă preo­cupă istoria. Ce vină puteau să aibă, până la urmă, fiii cei mici ai domnitorului, pentru faptele tatălui lor? Să vezi cum îţi mor băieţii, unul câte unul, ce poate să fie mai dureros decât atât? Nici nu pot să îmi imaginez cât de împietrit trebuie să fi fost sufletul lui Constantin Brâncoveanu, în momentul când i-a venit timpul să urce pe eşafod…”, spune, cu emoţie, profesorul Maxim. Sunt zeci de cronici care vorbesc despre dramaticul moment, care a făcut înconjurul lumii creştine, la 1714. O pedeapsă de un barbarism extrem, pe care nimeni nu şi-o mai imagina posibilă la început de secol XVIII, în zorii modernităţii! În Franţa, unde presa scrisă devenise deja o instituţie, veştile despre soarta principelui valah au ţinut multă vreme prima pagină. Călători străini, spioni ai marilor puteri şi ambasadori ai statelor europene au scris şi ei, pagini întregi, despre moartea Brâncovenilor, şi nu puţini sunt cei care au înţeles, din primul moment, gestul de martir al domnului Constantin, cel ce avea să fie canonizat, alături de fiii săi şi de bunul lui sfetnic.

Sunt multe mărturii despre dramaticul moment de pe 15 august, din amiaza Praznicului Adormirii Maicii Domnului – ziua onomastică a Doamnei Maria şi ziua de naştere a Domnului Constantin Brâncoveanu, care împlinea atunci 60 de ani. În vreme ce, în întreaga lume ortodoxă, oamenii erau în biserici, în plină slujbă, piaţa din faţa chioşcului sultanului era pregătită pentru o crimă cum nu se mai pomenise. Sultanul schimbase dinadins ziua de audienţe cu ambasadorii ţărilor creştine, tocmai pentru a-i forţa să asiste la sinistrul spectacol, pentru a da mărturie despre forţa sa. Mulţi au văzut scena execuţiei şi mulţi au depus mărturie despre ea. “E o piaţă lângă serai, în faţa Galatei, unde se face de obicei execuţia oamenilor de seamă. La margine este o galerie acoperită, în care stă sultanul să privească. În adevăr, şi cu acest prilej sultanul Ahmet a fost de faţă; de jur-împrejur, piaţa era încinsă de şirurile ienicerilor şi o mare mulţime alergase să vadă sângerosul supliciu”, povesteşte un martor ocular. Primul a fost dus la eşafod vistiernicul Ianache Văcărescu. I-au urmat apoi fiul cel mare al domnitorului, Constantin, apoi al doilea fiu, Ştefan, apoi principele Radu, cel ce urma să se însoare, peste scurt timp, chiar cu o domniţă din Istanbul. De câte ori ridica gealatul paloşul, de atâtea ori suspina mulţimea, îngrozită de amarnica vărsare de sânge. Doar principele Mateiaş, în vârstă de numai 16 ani, a şovăit, şocat de moartea cruntă a fraţilor săi. Însă Brâncoveanu l-a mustrat părinteşte, iar Matei a primit şi el moarte de mucenic. I-a urmat bătrânul domnitor, dar sinistrul spectacol a mai durat multe ore, până când trupurile au fost aruncate în apa mării, de teama unei revolte, căci musulmanii înşişi se îngroziseră de masacrul pus la cale de vizir şi de sultan. Din apele mării, trupurile mucenicilor au fost ridicate de nişte pescari creştini. Deşi aflată în arest, sărmana doamnă Maria tocmeşte ca ele să fie îngropate în apropiere, într-o biserică din insula Halki, de unde doar moaştele Sfântului Constantin Brâncoveanu aveau să ajungă la Bucureşti, depuse în mare taină la Biserica “Sfântul Gheorghe Nou”, în 1720.

 Autor Ciprian Rus, articol preluat din Formul AS nr. 1130