În tradițiile poporului român, de numele Dochiei sunt legate alte două personaje, precum sunt: Dragobetele și Caloian. Dragobetele este numele dat fiului Babei Dochia, personaj mitic născocit de fantezia populară. Unii specialiști afirmă că originea cuvântului Drugobrat înseamnă „cumnat” și se pare că provine din limba sârbă. Dragobetele este considerat fiul Babei Dochia și este sărbătorit pe 24 februarie. În vremurile moderne a fost asociat cu Sfântul Valentin, sfântul îndrăgostiților.
În mitologia geto-dacilor, zeița care aduce zăpezile poartă numele de Aurelia – Eftepir sau crăiasa Zăpezilor. Noaptea lungă de iarnă începe cu Sântandrei și se încheie cu Dragobete, fiind ziua care cuprinde întreaga lume, când primăvara deschide primii muguri şi glasul păsărilor. La strămoșii noștri daci, Dragobetele era un pețitor, un protectorul al iubirii, iar iubirea celor ce se întâlnesc în ziua de Dragobete, ține tot anul. De multe ori în timpul copilăriei auzeam zicala tinerilor care spuneau: „Dragobetele sărută fetele”, însă nu prea înțelegeam ce înseamnă. Sărbătoarea în sine îmbrăcă numeroase aspecte populare. Se spunea că cine participă la această sărbătoare va fi ferit de bolile anului, de febră şi îi ajută pe gospodari să aibă un an îmbelșugat. În trecut, fetele şi flăcăii se îmbrăcau în haine se sărbătoare, se întâlneau în fața bisericii şi plecau să caute prin păduri flori de primăvară.
Începând din ziua de 24 februarie și până la venirea primăverii, în unele zone „se face Dragobetele”, adică fetele strâng zăpadă și se spală cu apa rezultată din topirea ei, ca să fie frumoase și plăcute peste an. Când se face în luna martie, fetele adună din pădure frunze fragede de fragi, pe care le pun în apa rezultată din topirea zăpezii, ca să fie frumoase[1].
[1] Romulus Antonescu, Dicționar de Simboluri și credințe tradiționale românești, Editura Tipo Moldova, Iași, 2016, p. 243.
