Suflul religios al unei naţiuni se transpune în scrierile, spiritualitatea şi trăirea sfinţilor, care prin exemplele vieţii lor oglindesc în practică cuvintele lui Hristos. Toate neamurile creştine, atât cele din Antichitate, din Evul Mediu, cât şi cele din lumea contemporană au sfinţii lor. Fiecare neam creştin îşi are, pe lângă sfinţii a toată lume, şi sfinţii săi naţionali. Există sfinţi local, ai unor biserici sau mănăstiri; sfinţi naţionali, ai unor biserici autocefale şi sfinţi universali care sunt veneraţi de toată Biserica Ortodoxă sau Catolică, aşa cum sunt Sfinţii Apostoli, Sfinţii Iustin, Ciprian, Atanasie cel Mare, Efrem Sirul, Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Andrei Criteanul şi alţii. În Calendarul ortodox se găsesc numeroşi sfinţi începând cu grecii şi romanii care au dat un mare număr de sfinţi şi continuând cu daco-geţii, sirienii, egiptenii, perşii, armenii, popoarele ortodoxe din Balcani, ruşii şi sfârşind cu neomartirii, adică martirii mai noi din perioada modernă şi contemporană care au pătimit pentru apărarea credinţei creştin-ortodoxe. Toate naţiunile îşi au eroii lor, proslăvesc pe sfinţii credinţei şi respectă pe marile personalităţi ale culturii şi istoriei. Sfântul Luca afirmă: „În fiecare neam, cel ce se teme de El şi face dreptate este primit de El“ (Faptele Apostolilor 10, 35), iar într-una din rugăciunile Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare se spune: „Cel ce a făcut minuni prin Sfinţii Săi, care bine I-au plăcut Lui, din fiecare neam“. După cum pomii roditori dau fructe potrivite propriului lor pământ, tot aşa există şi sfinţi care au ieşit din pământul lor, dăruind neamului care i-a născut şi i-a crescut desfătarea roadelor credinţei. În privinţa bucuriei şi folosului duhovnicesc de a avea sfinţi odrăsliţi în pământul neamului lor, Sfântul Vasile cel Mare ne spune: „Bune sunt şi fructele altor regiuni, când sunt plăcute şi hrănitoare; dar cu mult mai plăcute decât cele străine sunt fructele din ţara noastră, cele care cresc pe pământul nostru; ne dăruiesc, pe lângă desfătare, şi frumuseţe, fiindcă aparţin pământului nostru“.
De exemplu, cum am putea noi românii să nu ne amintim de geniile culturii româneşti? Cum putem să-l uităm pe Mihai Eminescu, luceafărul poeziei româneşti, pe inegalabilul povestitor Ioan Creangă, pe genialii compozitori George Enescu şi Ciprian Porumbescu, pe enciclopedistul şi istoricul Nicolae Iorga, pe inegalabilul Nicolae Grigorescu, pe unicul sculptor Constantin Brâncuşi şi multe alte personalităţi ale culturii pe care i-a dat neamul românesc? Trebuinţa de a cinsti şi comemora viaţa, faptele şi operele marilor personalităţi este o nevoie a fiecărei generaţii, fiindcă prin aceştia respirăm în duhul culturii noastre, ei ne fac onoare şi ne leagă de înaintaşii noştri. Nevoia prezenţei sfinţilor în viaţa noastră este şi mai mare decât în domeniul istoriei culturale sau naţionale, pentru că pe lângă faptul că mulţi dintre sfinţii noştri sunt creatori de teologie şi cultură, unii dintre ei au pecetluit pentru eternitate cu sângele lor jertfa credinţei şi a valorilor pe care ni le-au lăsat. Astfel, cum putem să nu pomenim pe Sfântul Sava de la Buzău, Sfinţii domnitori Ştefan cel Mare, Constantin Brâncoveanu şi alţi sfinţi români?
Deşi se afirmă că Biserica Ortodoxă Română nu a canonizat, de-a lungul istoriei sale, decât foarte puţini sfinţi locali, reamintim că la noi mai întâi poporul cel drept credincios îi cinstea pe sfinţi după cuviinţă, iar Biserica îi recunoştea mai târziu de la sine. Prin canonizare se înţelege „actul prin care Biserica recunoaşte, declară şi aşează pe eroii dreptei credinţe adormiţi întru Domnul, în rândul sfinţilor, pe care îi venerează, pe temeiul învăţăturii sale dogmatice“. Avem şi noi din mila lui Dumnezeu, destui sfinţi ştiuţi şi neştiuţi de oameni, preoţi aleşi, cuvioşi şi cuvioase, ierarhi purtători de Hristos, voievozi apărători ai credinţei creştine, în frunte cu Ştefan cel Mare, şi mulţi oşteni martiri, care s-au jertfit pentru a apăra credinţa ortodoxă pe pământul ţării noastre şi care au creat istoria neamului nostru. Părintele Stăniloae, citându-l pe părintele Cleopa, spune: „Noi, românii, avem mulţi sfinţi dar aceştia, nedorind să fie cunoscuţi, şi-au ascuns sfinţenia. Poporul însă îi recunoaşte pe sfinţi uneori chiar din timpul vieţii lor pământeşti şi cel mai adesea după moarte“. Încă de la început fiecare Biserică locală avea în fruntea ei un episcop şi se bucura de libertate deplină în exercitarea cultului şi a celorlalte activităţi pastoral-misionare şi administrative. Ierarhul locului împreună cu clerul eparhiei sale recunoştea starea de sfinţenie şi rânduiau trecerea în calendarul local a martirilor, cuvioşilor şi drept-slăvitorilor creştini care şi-au încheiat viaţa în mod exemplar şi au rămas în evlavia poporului ca modele de vieţuire şi mărturisire a adevărului mântuitor, fapt pentru care poporul i-a cinstit prin rugăciuni şi slujbe considerându-i mijlocitori către Dumnezeu. Aşa cum ne spune Pr. Mircea Păcurariu există o particularitatea a cetelor sfinţilor români pe care Biserica noastră îi prăznuieşte: „Unii au fost trecuţi de Biserică în sinaxar din vremurile îndepărtate, care nu se pot fixa cu certitudine, mai ales în cazul martirilor daco-romani. Alţii au fost canonizaţi de evlavia populară, fiind socotiţi sfinţi îndată după moarte, cum este cazul lui Daniil Sihastrul şi a altor cuvioşi moldoveni. Alţii au fost declaraţi sfinţi pentru mărturisirea şi apărarea credinţei ortodoxe, aşa cum a fost cazul preoţilor, călugărilor şi credincioşilor ardeleni“.
Cuvântul dumnezeiesc al Mântuitorului a odrăslit rod însutit pe pământ românesc, iar Biserica Ortodoxă Română a crescut prin martirii, sihaştrii, cuvioşii, preoţii şi pustnicii pe care i-a dat, începând cu primii episcopi sfinţi ai Tomisului din secolul al IV-lea, Dasius, Emilian Mărturisitorul, Montanus şi soţia sa Maxima, Nichita de Remesiana, Nichita Romanul sau Sava Gotul. De asemenea, îi amintim pe sfinţii mucenici Zoticos, Attalos, Kamasis şi Filippos, din secolul IV, descoperiţi în anul 1971 la Niculiţel-Dobrogea şi putem continua cu Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş şi Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, acesta din urmă considerat de popor sfânt cu mult timp înainte ca Biserica să-l canonizeze. Doi dintre domnitorii români, Ştefan cel Mare şi Constantin Brâncoveanu cu cei patru fii ai săi, au fost socotiţi sfinţi de popor îndată după săvârşirea lor din viaţă, atât pentru strădaniile în slujirea neamului şi a Bisericii, cât şi pentru moartea mucenicească a celor din urmă. Marii voievozi români au fost într-o permanentă legătură cu sfinţii Bisericii noastre, dar şi cu sfinţii altor neamuri. Dacă nu aveau sfinte moaşte în bisericile pe care le ctitoreau, le aduceau cu multe eforturi şi prin numeroase danii din alte părţi ale Ortodoxiei, pentru a fi spre folosul duhovnicesc, dar şi de ajutor în vremuri de primejdii neamului românesc. Cum am putea să nu îi amintim şi să nu îi pomenim pe Sfinţii Chiriac de la Bisericani, Chiriac de la Tazlău, Ioan de la Râşca, Vasile de la Moldoviţa şi mulţi alţii, sfinţi care au odrăslit din neamul nostru.
Se cuvine să-i menţionăm aici şi pe numeroşii martiri morţi în gulagul rusesc, în lagărele naziste şi în închisorile comuniste din secolul al XX-lea, care aşteaptă să fie recunoscuţi sau pe viitor canonizaţi. Se afirmă că în cei 2000 de ani de istorie a Bisericii, două treimi dintre creştini au fost martirizaţi în secolul al XX-lea. Se crede că există peste 27 de milioane de creştini ucişi dintr-un total de 40 de milioane, şi multe alte milioane de creştini ce au fost torturaţi, victime ale diferitelor regimuri totalitare.
O parte dintre martirii care au fost ucişi în perioada comunistă au fost trecuţi în calendarul Bisericii Ortodoxe Ruse. Noile dovezi ale credinţei pe care le avem de la martirii creştini ucişi la Aiud, Piteşti sau Canal ne arată că jertfa lor nu a fost zadarnică, că este bineplăcută înaintea lui Hristos, iar harul lui Dumnezeu lucrează prin aleşii săi. Neamul românesc, de-a lungul celor două mii de ani de istorie, a urcat de multe ori pe drumul Golgotei, iar prin sfinţii săi putem să vedem lumina cea adevărată. Un prim pas pe care Biserica Ortodoxă Română îl face pentru mărturisitorii credinţei în perioada comunistă este pomenirea lor la Sfânta Proscomidie în rugăciunea pentru cei adormiţi şi la Sfânta Liturghie, la ieşirea cu Cinstitele Daruri, când preotul spune: „Pentru pomenirea şi iertarea păcatelor …celor care au pătimit în închisori şi în lagăre…pentru apărarea patriei şi a credinţei strămoşeşti“. O generalizare a sfinţilor din perioada comunistă este imposibil de realizat şi ar crea mari probleme ecleziale, de aceea un prim pas pe care Biserica Ortodoxă trebuie să-l facă este recunoaşterea oficială a sacrificiului martirilor români. Credem că va veni vremea când unii dintre mărturisitorii din perioada comunistă vor fi trecuţi în rândul sfinţilor.
În prima Duminică după Rusalii sunt prăznuiţi toţi sfinţii ştiuţi şi neştiuţi, iar în Duminica a II-a după Rusalii îi sărbătorim pe Sfinţii români, prin care ni se face aducerea aminte că neamul nostru s-a născut creştin, a rămas creştin, a păstrat şi va păstra valorile credinţei celei adevărate până la sfârşitul veacurilor.
Putem constata că avem numeroşi sfinţi autohtoni, mulţi dintre ei necunoscuţi, care se roagă lui Dumnezeu pentru neamul nostru. Sfinţii români sunt creatori de teologie, spiritualitate, cultură şi istorie, de aceea să nu pregetăm să ne iubim miile de sfinţi din trecut, dar şi pe cei din secolul al XX-lea, fiindcă prezenţa sfinţilor pe pământul ţării noastre ne înnobilează, ne obligă ca neam să-i căutăm şi să mărturisim pe Hristos în Adevăr şi ne îndeamnă să urmăm calea sfinţeniei.
Extras din cartea: „Minunat este Dumnezeu intru Sfinții Săi”, autor pr. Pompiliu Nacu
